ORTODOX.MANASTIRI,BISERICI,SFINTI,ATOS,

ORTODOX

Giulgiul lui Iisus de la Torino

Giulgiul de la Torino


Dupa cum informeaza site-ul „Catholica”, o serie de noi teste stiintifice efectuate asupra Giulgiului din Torino confirma ca panza dateaza din vremea lui Iisus. Rezultatele recentelor cercetari neaga studiul efectuat in 1988, care pretindea ca panza a fost fabricata in secolul 13 sau 14. Asociatia Americana de Studiu al Giulgiului din Torino (AMSTAR) a gasit ca testele din 1988, bazate pe datarea cu Carbon-14, au fost efectuate pe un petec cusut mult mai tarziu pe Giulgiul original. Tom D’Muhala, presedintele AMSTAR, afirma ca noile teste chimice arata ca panza principala a Giulgiului este „mult mai veche decat a datat-o testul din 1988”. Giulgiul de la Torino constituie o permanenta piatra de poticnire pentru stiinta moderna. Credinciosii crestini, fie ei ortodocsi sau catolici, s-ar bucura, desigur, de validarea definitiva a autenticitatii Giulgiului cu mijloace stiintifice, dar nu s-ar tulbura prea mult daca s-ar dovedi ca Giulgiul nu este autentic, pentru ca adevarata credinta nu este dependenta de astfel de probe materiale.

Contestarea testelor cu Carbon 14

Sfantul Giulgiu este un material textil conservat in prezent la Torino. Incepand din 1578, aceasta panza e venerata de credinciosi ca fiind Giulgiul in care a fost pus in mormant Iisus. Ea are 436 cm lungime si 110 cm latime. Diferitele urme de pe panza contureaza doua imagini – din fata si din spate – ale unui barbat cu inaltimea de 1,85 m. Problema autenticitatii Giulgiului e acerb dezbatuta si astazi. Toate analizele efectuate pana acum, mai putin testul cu Carbon 14, acrediteaza ideea ca, intr-adevar, aceasta panza este autentica. Ea a fost ultima oara expusa spre venerare in perioada 13-22 octombrie 2000, iar urmatoarea expunere va avea loc in 2025. In chiar perioada ultimei expuneri, s-au intetit si dezbaterile pe marginea autenticitatii Giulgiului.


Elvetianul Mechthild F. Lemberg, o autoritate in materie de istorie a textilelor si unul dintre savantii ce-au contribuit la restaurarea Giulgiului inainte de expunerea din anul 2000, declara la vremea respectiva ca a gasit dovezi noi, in baza carora relicva, considerata timp de un deceniu drept un produs medieval (aprox. 1260-1390), ar putea avea o vechime de doua milenii. El a constatat ca exista similaritati izbitoare intre panza Giulgiului si alte fragmente de imbracaminte, descoperite in ruinele cetatii Masada, din apropierea Marii Moarte, cu o vechime de 2000 de ani. Singurul detaliu divergent e varsta stabilita prin datarea cu Carbon 14. De aceea, savantul elvetian a emis ipoteza ca e foarte probabil ca datarea sa fi fost eronata. (Precizam ca in 1988 Vaticanul a aprobat ca mostre din Giulgiu sa fie datate cu Carbon 14, in trei laboratoare independente, din Anglia, Elvetia si SUA).

Praful, polenul si grupa sanguina

Raportul pe care cercetatorul elvetian l-a prezentat in cadrul unei conferinte organizate de Biserica Catolica a sporit presiunile asupra Vaticanului, pentru a autoriza un nou set de teste cu Carbon 14, cele din 1988 fiind suspecte de „alterare”, din cauza prafului (care continea acid carbonic) depus intre Giulgiu si panza de Olanda pe care fusese cusut in 1534, spre a nu se deteriora. Alti adepti ai autenticitatii Giulgiului sunt de parere ca mostrele analizate in 1988 au fost prelevate din zonele expuse actiunii incendiilor prin care a trecut, ceea ce i-a alterat continutul de carbon. Argumentele lui Lemberg nu sunt singurele invocate pentru repetarea datarii cu Carbon 14. Sunday Times informa nu demult ca o cerere similara a fost facuta si de cativa cercetatori israelieni. Acestia au analizat particulele de polen descoperite pe suprafata tesaturii, constatand ca cea mai parte a lor apartine unei specii de plante care creste numai in Orientul Mijlociu si care ar fi putut fi utilizate la… confectionarea unei coroane de spini! Ian Wilson si Barrie Schwortz, primul un vechi cercetator al relicvei, iar al doilea un reputat fotograf profesionist, cer, la randul lor, refacerea testelor cu Carbon 14. Motivul? Grupa sanguina a petelor de sange prezent pe Giulgiu – AB – e foarte rara printre europeni, dar foarte comuna printre evreii din Orientul Mijlociu. Or, e putin probabil ca presupusul „autor medieval al falsului” sa fi avut cunostinte despre grupele sanguine cu cateva secole inainte de descoperirea lor…

Conspiratiile si riscurile autentificarii

Cu prilejul expunerii Giulgiului, in octombrie 2000, Monseniorul Giuseppe Chiberti a dezvaluit ca e autorizat sa recolteze alte fragmente de tesatura din Giulgiu, in vederea efectuarii unor noi teste cu Carbon 14. Exista insa importante si influente curente de opinie care nu doresc ca Giulgiul din Torino sa fie declarat autentic. The Guardian comenta ca o atare situatie ar declansa un scandal de proportii, de vreme ce, in 1988, trei laboratoare au declarat Giulgiul ca fiind un fals, ceea ce ar insemna ca ele au mintit in mod deliberat. In opinia unora, responsabile de aceasta situatie ar fi niste donatii discrete, de cate un milion de lire sterline pentru fiecare laborator, din partea unor „vechi dusmani ai crestinatatii, care au stiut sa influenteze rezultatele analizelor”. In sfera teoriilor „conspirationiste” e inclus si incendiul inexplicabil ce-a cuprins capela in care se afla depus Giulgiul in 1997. Mai trebuie spus ca Raymond Rogers, un reputat chimist al Laboratorului National de la Los Alamos (New Mexico), care a studiat 32 de mostre recoltate din toate partile Giulgiului, sustine ca rezultatul testelor cu Carbon 14 efectuate pe esantionul prelevat de pe Giulgiu in 1988 e irelevant. El a afirmat ca bucata respectiva de panza „are proprietati total diferite fata de restul Giulgiului”, probabil in urma restaurarilor pioase efectuate incepand din epoca medievala.

Masoneria se implica si ea…

Cercurile masonice au o cu totul alta teorie. Acestea sustin ca imaginea imprimata pe panza de la Torino ar fi, de fapt, imaginea unui om ucis… de catre Inchizitie! Doi cercetatori britanici, Robert Lomas si Christopher Knight, ambii francmasoni, au cercetat aproape toata viata originile Francmasoneriei. Ei sustin ca au reusit sa reconstruiasca „povestea” lui Iisus Hristos si, implicit, cea a Giulgiului. Concluziile lor cu privire la Giulgiu sunt relatate in lucrarea Secretul lui Hiram. Se afirma ca epopeea Giulgiului ar fi inceput la Paris. In 1307, Jacques de Molay, Mare Maestru al Templierilor, conducea de 14 ani poate cea mai puternica forta a crestinatatii. Pe tronul Frantei se afla Filip al IV-lea (cel Frumos), care, in 1305, reusea sa impuna o taxa de 10% pe veniturile clerului francez. Un an mai tarziu, a ordonat arestarea si deportarea tuturor evreilor, confiscandu-le bunurile. In fine, in 1307 si-ar fi manifestat interesul pentru bogatiile Ordinului Templierilor, impotriva caruia nu se putea insa ridica pe fata, deoarece cavalerii nu dadeau socoteala nimanui, cu exceptia Papei. Cu ajutorul lui Guillaume de Nogaret, membru al Consiliului Regal si pastrator al sigiliului, Filip ar fi reusit ceea ce parea imposibil: transformarea templierilor in proscrisi, acuzati de erezie. Astfel, pe 13 octombrie 1307, aproape 15.000 de templieri au fost arestati si dati pe mana Inchizitiei. J. de Molay a fost biciuit si crucificat. Dupa mai multe ore de tortura, i s-ar fi smuls marturisirea. Atunci ar fi fost coborat de pe cruce si infasurat intr-un giulgiu. Cum Inchizitia avea ordine stricte sa nu-l omoare pe Marele Maestru, dar nici nu intentiona sa-l ingrijeasca, rudele unui alt templier interogat, Geoffrey de Charney, au fost chemate sa ridice corpurile celor doi. Familia de Charney ar fi pastrat giulgiul in casa vreme de 50 de ani, iar in 1357 l-ar fi donat, fara explicatii, unei biserici din Lirey, Franta. De altfel, prima contestare ca ar fi vorba de panza ce-a infasurat trupul lui Iisus a aparut in 1389, din partea Episcopului de Troyes, Clement al VII-lea; autoritatea pontificala de la Avignon i-ar fi impus insa tacerea, autorizand expunerea Giulgiului.

Dumitru MANOLACHE

Sfintirea Marelui Mir

Sfintirea Marelui Mir este o ierurgie pe care o puteau savarsi in vechime atat preotii cat si episcopii, dar prin can. 6 al sinodului de la Cartagina de la an. 419 s-a dispus ca aceasta ierurgie sa fie rezervata numai pe seama episcopilor.

Din anul 419, sfintirea Marelui Mir nu se mai savarseste decat de episcopi.

Patriarhia ecumenica a incercat sa impuna randuiala ca Marele Mir sa nu se sfinteasca decat de catre patriarhii ecumenici, cu sinoadele lor, pentru ca in felul acesta toate Bisericile autocefale sa pastreze atat in mod simbolic, cat si pe calea unei permanente inter-comuniuni harice, unitatea cat mai deplina a ortodoxiei ecumenice. In, acest scop, si nu cu titlu de privilegiu al Patriarhiei ecumenice, prin unele tomuri de recunoastere a catorva Biserici autocefale, cum este acela mai vechi de la 1850, de recunoasterea autocefaliei Bisericii din Grecia, apoi acela de la 1879, de recunoasterea autocefaliei Bisericii din Serbia, ca si acela mai nou din 1924, de recunoastere a autocefaliei Bisericii din Polonia, s-a rezervat in mod expres pe seama Patriarhiei ecumenice dreptul de a sfinti Marele Mir si pentru Bisericile amintite. Nu se face aceasta rezerva in tomul de recunoastere a autocefaliei Bi­sericii Ortodoxe Romane din 1885, prin care se specifica in mod clar dreptul sinodului Bisericii romane de a sfinti Marele Mir.

Mentionam insa ca printr-o scrisoare de la 1836, a patriarhului ecumenic din Constantinopol catre mitropolitul Moldovei Veniamin Costachi, se face cunoscut acestuia ca potrivit unei randuieli stravechi, nici o alta capetenie bisericeasca, inclusiv nici un alt patriarh, nu are dreptul de a sfinti Marele Mir, ci numai Patriarhul ecumenic.

Dumitru Staniloae

Raspunsul Pr. Prof. Dumitru Staniloae la scrisoarea Facultatii de Teologie „Andrei Saguna” din Sibiu, prin care era anuntat ca i s-a acordat titlul de „doctor honoris causa”

Iubitii mei frati sibieni!

La cuvintele voastre de iubire, ma gandesc ca cel mai potrivit raspuns este sa arat ca din atmosfera traita aici la inceputurile activitatii mele profe­sorale si scriitoricesti, ceea ce a inspirat aceasta activitate mai mult are ca tema fundamentala iubirea. Iar reflectand asupra nesfarsitei bogatii a aces­tei teme, exprimata in multe feluri in scrisul meu, mi se pun in relief, in prezent, in aceasta ocazie, urmatoarele aspecte ale ei: Prin iubire temporalul dobandeste valoarea unei fericiri netrecatoare, vesnice; si pot da ca dovada a acestui adevar, unele din experientele traite in tineretea mea in casa pa­rinteasca din satul Vladeni apartinand Mitropoliei Sibiului, dar si in rela­tie cu Mitropolitul Sibiului.

Iubirea mamei si a tatei, traita de mine in casa parinteasca, nu pot fi uitate, nu pot sa nu-mi produca vesnic bucurie. Nu pot uita, apoi, cat de mult a staruit mama mea, nepoata de preot si sora de preot, dupa ce am fost dat la liceul „Andrei Saguna” din Brasov, sa ma fac preot si cat de mult a insemnat unchiul meu, preotul Iordan Curcubata, pentru inscrierea mea la acel liceu, pentru obtinerea unei burse Gojdu de la Mitropolia Sibiului, pentru terminarea in sase ani a acelui liceu si obtinerea unei burse de la Mitropolitul Balan din acea vreme pentru a studia Teologia la Facultatea din Cernauti.

Mi-aduc aminte cum primindu-ma acel Mitropolit, de mare prestigiu intelectual, in audienta impreuna cu unchiul meu pentru cererea bursei si eu, vrand sa arat ca vreau sa fac studii mai inalte decat cele ale Institutului teologic din Sibiu, am cerut invoirea sa studiez si filosofia scolastica, el mi-a aratat ca teologia e un studiu mai inalt decat orice filosofie, inclusiv cea scolastica. Totusi eu socotind conform spiritului acelui timp si descu­rajat de afirmatia unui coleg din liceu ca pentru teologie n-am ce sa invat mai multa vreme decat o jumatate de zi, am plecat dupa un an de studii la Facultatea de Teologie din Cernauti la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti, studiu ideal pentru mine in cursul liceului.

Dar Dumnezeu a facut minunea ca spre sfarsitul acelui an de studiu la Bucuresti sa ma intalnesc cu Mitropolitul Nicolae Balan pe strada Acade­miei, pe care, voind sa-l ocolesc, el m-a oprit, recunoscandu-ma, desi nu ma vazuse decat o singura data. „Esti multumit cu noua directie ce ti-ai ales-o in viata?” I-am raspuns cu oarecare indoiala. „Revino la vointa de a te face preot! Vei face parte astfel dintr-o familie.” „Sa ma mai gandesc”, i-am raspuns.

Peste o saptamana i-am adresat o cerere pentru a-mi reda o bursa pen­tru Facultatea de Teologie din Cernauti. Dupa cateva zile am primit ras­punsul pozitiv si putin mustrator: „Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afara.” In toamna m-am intors, de asta data fericit, la Cernauti. Ma convin­sesem ca decat sa ma ocup cu amorurile din romanele scriitorilor, e mult mai important sa intaresc intelegerea mea si a altora despre sensul existen­tei pe care-l da gandul la originea ei. Urmaream acum cu o simtire serioasa Sfanta Liturghie la biserica.

Spre sfarsitul anului IV, dupa ce un fost coleg, acum cu un an inain­tea mea, obtinuse o bursa la Atena pentru limba greaca, am trimis Mitro­politului Nicolae Balan un memoriu in care pledam si eu pentru o bursa la Atena, cu argumentul ca teologia noastra are nevoie de traducerea Sf. Parinti greci, pentru a se adanci si imbogati.

Dupa ce am luat licenta m-am dus spre Bucuresti ca sa intalnesc mai repede pe Mitropolitul ce se afla la Sinod, pentru un raspuns. Am incer­cat sa-l intampin la manastirea Antim, unde se tineau sedintele Sinodului. Apropiindu-ma de el, cand trecea prin hol, de la o sala la alta, facandu-se ca nu ma cunoaste m-a intrebat: „Cine e fiul?” Spunandu-i cine sunt, mi-a raspuns pe un ton oficial: „Vino la Sibiu, la resedinta Mitropoliei de acolo!”

Simteam cu teama ca ceva s-a schimbat in atitudinea lui fata de mine. Ducandu-ma la Sibiu m-a lasat sa raman in anticamera resedintei pana dupa ce a primit pe toti cei ce asteptau audienta. In sfarsit m-a primit si pe mine, dar cu un ton rece, lipsit de orice caldura. „Ti-am citit memoriul pe care mi l-ai trimis.” „Si gasiti in scrisul lui vreo greseala, I.P. Sfintite?”, l-am intrebat. „Nu”, imi raspunse, „dar prea imi dai in el sfaturi.” „Dar nu aceasta am voit I. P. Sfintite, ci mi-am exprimat dorinta reala de a vedea teologia romaneasca imbogatindu-se.” „Te vei duce profesor de religie la liceul din Brasov.” „Dar eu vreau sa mai continui studiile, I. P. Sfintite, si daca nu ma ajutati in aceasta dorinta, voi raspunde profesorului meu Vasile Loichita, care mi-a spus ca daca nu-mi veti da o bursa la Atena, sa ma duc profesor la Institutul din Caransebes”, de vinde venise el profesor la Cer­nauti. „Dar ai studiat cu bursa de la mine”, imi raspunse Mitropolitul. „O va intoarce Episcopia din Caransebes”, am raspuns eu. „Du-te acasa si as­teapta raspunsul Mitropoliei in toamna”, mi-a raspuns Mitropolitul. Am as­teptat cu mare teama toata vara acest raspuns, pana la sfarsitul lui august, cand, plin de bucurie, am primit de la Mitropolit raspunsul ca ma voi bu­cura de o bursa la Atena, avand sa pregatesc doctoratul in „Istoria biseri­ceasca universala”.

M-am dus la Atena impreuna cu absolventul teologiei din Sibiu, Nico­lae Popovici, viitorul episcop de Oradea. Am lucrat acolo – odata cu frec­ventarea cursurilor Facultatii – teza mea de doctorat, trecand in cursul iernii printr-o pneumonie.

In iunie 1928 am venit la Cernauti unde am prezentat ca teza de doc­torat lucrarea „Patriarhul Dositei al Ierusalimului si legaturile lui cu Tarile romanesti”.

Teza fiindu-mi primita, am prestat si primul din cele doua examene ri­guroase de doctorat, avand sa primesc acest titlu in toamna, dupa ce voi presta al doilea examen riguros.

Prezentandu-ma in aceasta situatie Mitropolitului, acesta impresionat de rezultat, mi-a promis pentru toamna, dupa ce voi obtine titlul de Doctor in Teologie, bursa ceruta in Germania pentru inca un an pentru continua­rea studiilor si pregatirea mea ca profesor de Istoria Bisericii la Academia Teologica din Sibiu. Dupa un an, intorcandu-ma in tara, in toamna anului 1929, am fost numit profesor la Academia Teologica din Sibiu. Si contrar obiceiului, aratand aprecierea care mi-o acorda, insusi Mitropolitul a prezi­dat sedinta consiliului profesoral in care m-a introdus ca profesor.

Cu aceasta ocazie mi-a cerut sa traduc Manualul de Dogmatica al lui Hristu Andrutsos. Si auzind de la studenti cat de mult le placeau cursurile mele de Dogmatica si Apologetica, nu peste mult, a inceput sa-mi ceara sa public articole in „Telegraful roman” si apoi m-a numit redactorul aces­tui ziar, iar in 1936, la varsta de 33 de ani, rectorul de pana atunci al Aca­demiei, Nicolae Colan, fiind ales episcop la Cluj, m-a numit pe mine rec­tor in locul lui. A trecut cu usurinta peste nemultumirea ca in 1930 m-am casatorit, impresionat de articolele mele din „Telegraful Roman”, de eseu­rile ce mi le cerea Nichifor Crainic pentru revista „Gandirea” si de alte stu­dii de la care sotia mea cu rara intelegere nu ma impiedica, ci la care ma incuraja. In fiecare seara Mitropolitul ma chema la el pentru discutarea problemelor bisericesti si pentru a-l ajuta si in alte privinte. Totul a mers pana in 1946, cand silit de prim-ministrul comunist Petru Groza, cu colabo­rarea a doi colegi trecuti politic de la extrema dreapta la aceasta colabo­rare, mi-a cerut demisia din postul de rector al Academiei. Temandu-ma ca voi fi supus si altor presiuni, am primit invitatia Facultatii din Bucuresti de a trece profesor de Ascetica si Mistica Bucuresti. Mitropolitul mi-a ce­rut, profund indurerat si plangand, sa nu plec. A venit intr-o sedinta a Consiliului profesoral, mustrand pe cei care au contribuit la plecarea mea din Sibiu.

Dar la Sibiu, prin iubirea Mitropolitului si a altor colegi, pusesem baza pentru lucrarile continuate la Bucuresti, pentru lucrarile care au ca tema centrala pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu intrupat si jertfit din iubire pen­tru noi.

Mitropolitul m-a ajutat in directia aceasta nu numai prin iubirea lui, ci si prin declaratia lui repetata ca a initiat pentru preoti ca profesor si ca intemeietor si redactor al „Revistei Teologice” o propovaduire a lui Hristos in locul unor predici morale generale. Iar Hristos pe care l-a introdus el in invatamant si in scris nu era un Hristos distant, ca la catolici si protestanti sau un simplu Iisus ca cel al sectelor, ci Fiul real al lui Dumnezeu devenit om, desi nu era inca Hristos in marea bogatie patristica a lui.

Aceasta declaratie repetata m-a intarit in vointa de a publica la Sibiu lucrarea „Viata si invatatura Sfantului Grigorie Palama” avand ca tema prezenta lui Hristos in Taine cu energia lui necreata, dezvoltata mai tarziu la Bucuresti cu critica spiritului occidental care pornind de la ideea catolica despre o prezenta in Taine a unei simple gratii create a sfarsit in protes­tantism neadmitand decat doua Taine si acestea fara sa mai aiba puterea ster­gerii pacatelor in cursul vietii pamantesti, iar sectele neoprotestante sa nege ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu si sa se intoarca la Vechiul Testament des­fiintand Treimea si ramanand cu un Iisus pur omenesc nascut pe cale natu­rala si lipsit de puterea mantuirii noastre pe cruce. Adeptii lor au preferat astfel sa nu se mai numeasca crestini de la Hristos, ci baptisti, iehovisti, pen­ticostali de la practicile Vechiului Testament. In aceasta atmosfera separa­tista fata de Dumnezeu s-au nascut si filozofiile atee occidentale.

Tot la Sibiu, am publicat cartea „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, in care am progresat de la o predicare a unui Hristos, ca simplu subiect al iubirii, la adancimea pe care o primeste umanul in Hristos, ca mijloc de mani­festare umana a Fiului lui Dumnezeu catre Dumnezeu Tatal si catre oa­meni, actualizand astfel bogata hristologie patristica si explicand tema per­soanei, care fiind in Hristos una, se poate manifesta prin doua firi. Un pro­fesor de la seminarul baptist din Oradea, care a venit la mine cu cartea „Glafirele” Sfantulul Chiril din Alexandria, tiparita de mine in romaneste, si caruia i s-a cerut ca teza de doctorat la o Facultate baptista din Anglia, o lucrare despre indumnezeirea omului in opera mea, a recunoscut ca in scrisul Parintilor si al meu se depaseste vorbirea morala generala despre Hristos din cadrul sectelor si le poate fi si lor spre invatatura.

Pe linia hristologica inceputa la Sibiu, am continuat la Bucuresti sa public „Dogmatica”, in care e mult mai dezvoltata hristologia; dar si carti despre dezvoltarea umanului in Hristos, ca „Chipul nemuritor al lui Dum­nezeu” sau „Spiritualitatea ortodoxa”, ca un curs de ascetica si mistica ce arata aceeasi dezvoltare a umanului in unirea cu Hristos. Pe linia aceasta am tradus si scrierile filocalice care arata puterea data omului de progresare in Hristos. In aceste carti am accentuat totodata importanta data de Dum­nezeu omului prin iubirea Lui, sau nedespartirea hristologiei de antropolo­gie. Aceasta valoare a omului nu mai e recunoscuta in confesiunile cres­tine, care nu mai vad stransa unire intre Fiul lui Dumnezeu si uman. Romano-catolicismul mai vede un oarecare progres moral al omului, dar printr-o gratie creata, iar sectele prin simpla imitare a omului Iisus ca model in cateva practici exterioare. Nu mai vede in ele o legatura ontologica intre Persoana Fiului lui Dumnezeu si uman.

Prin lucrarile de la Bucuresti am pus in evidenta si trebuinta iubirii noastre fata de oameni, care pornind din iubirea comuna fata de Hristos, arata importanta Bisericii, in care implinim porunca lui Hristos de a ne uni cu El si in El, cum e unit El cu Tatal.

Poate ca raspunzand acestor trebuinte fundamentale de dezvoltare dreapta a legaturii dintre oameni prin Hristos, cartile tiparite de mine la Sibiu si la Bucuresti se bucura de o apreciere deosebita de catre teologii de frunte ai Occidentului.

Aceasta pune in relief totodata si marea trebuinta a omului de comu­niune cu ceilalti si bucuria lui de ea. Poporul roman exprima aceasta bucurie ca nimeni altul pe termenul „voiosie” sau veselie curata. Numai in comuniune traieste omul veselie cu­rata. In afara ei, omul e trist, viata lui e intunecata. Comuniunea e produ­catoare de veselie, pentru ca in ea se traieste binele si iubirea si deci rostul adevarat al vointei.

Din toate acestea rezulta rostul iubirii de putere creatoare si sustina­toare a existentei, de dezvoltare a ei, de forta crescanda a ei. Numai iubirea creeaza si aceasta inseamna ca ea este la originea existentei si a cresterii ei. Prin aceasta se arata ca iubirea este una cu Dumnezeu si intrucat iubirea nu poate fi decat a Persoanei si indreptata spre alta Persoana, care raspunde iubirii ei, iubirea creatoare nu poate fi decat a unui Dumnezeu, care e co­muniune de Persoane din veci si are bucurie sa creeze si din nimic alte per­soane in comuniune intre ele si cu El in Biserica.

As vrea sa termin cuvantul meu dand ca formulare concentrata a aces­tei idei o strofa a poetei Lidia Staniloae, fiica mea, aratand cat de mult a inteles ea, acest sens creator al iubirii sau al lui Dumnezeu. Dupa ce arata tot ce nu-i iubirea si ceea ce este cu adevarat, ea spune in strofa urmatoare: Iubirea este baza existentei, deci creatoarea ei.

„Iubirea nu-i (orice)…. Mai mult decat iubire

iubirea e. Mai mult decat ce este,

decat ce nu-i si n-are cum sa fie

Iubirea e”

Prin toate cele spuse se dovedeste credinta ortodoxa in stransa unire eficienta intre Dumnezeu cel in Treime si umanitate, ceea ce nu se mai vede in confesiunile occidentale, care au dus la o desfiintare a crestinismu­lui ca o astfel de legatura.

Lucrarile mele teologice m-au silit sa raman de acum 60 de ani in credinta crestina a legaturii reale, ontologice intre Dumnezeu cel in Treime si umanitate, ceea ce incep sa vada in ele si unii dintre teologii occidentali de diferite confesiuni si sa le considere ca un ajutor spre revenirea ecume­nica in crestinismul adevarat si mantuitor, care este Ortodoxia.

O semnificatie si mai generala, conforma cu cea spusa, o vad in titlul dat volumului alcatuit in cinstea smereniei mele: „Persoana si comuniune”. El exprima in mod mai concret adevarul fundamental, originar si incontes­tabil al existentei: o fiinta in trei Persoane, caci fiinta cea una e traita in forma comuniunii de cele trei Persoane. Dar acest Adevar se reflecta si in modul de a fi al umanitatii. insa el se realizeaza in aceasta prin unirea in Persoana Fiului lui Dumnezeu a dumnezeirii si umanitatii. Iar aceasta este gradul suprem si deplin asigurator al iubirii intre cele doua forme ale co­muniunii personale, deci al intregii existente

Parintele Ambrozie

Ma aflam la Sfanta Manastire Sihastria, trimisa de maica mea, Fevronia. Trebuia sa platesc un pomelnic de un an pentru maica din chilie ce plecase la Domnul de demult. Ma aflam deci la Sfanta Liturghie si ascultam, privind cu mare atentie pe Parintii slujitori. Ma gandeam chiar ca, dupa slujba, sa merg la unul dintre ei, care mi s-ar fi parut mai potrivit, pentru a-l ruga sa-mi explice cateva pasaje, pe care nu le intelegeam pe atunci, din Noul Testament.


Parintele Ambrozie era de saptamana la Sfantul Altar si atunci cand l-am vazut am tresarit intr-atat de tare incat cred ca am atras si atentia unei femei de langa mine. Acum nu-mi mai pot explica acea reactie, stiu doar ca, la vremea aceea, l-am asemanat la infatisare cu Sfantul Vasile cel Mare.

Parintele, iesind la tamaiat, in timpul Ceasurilor, si venind pe culoarul format in multime, ajungand in dreptul meu mi-a zis ca, dupa slujba, sa vin la chilia sa, sa vorbim!

Frate drag, trebuie sa-ti spun ca eu nu-l mai vazusem pana atunci pe acest Parinte si, de aceea, toata intamplarea aceasta mi s-a parut ca un vis!


M-am interesat deci unde isi are chilia Parintele Ambrozie si m-am indreptat spre el. Mi-era putina teama, caci nu-i mai vorbisem niciodata si nici nu stiam ce ar fi avut Cuviosia sa sa-mi spuna.

Am batut la usa si, cand mi-a spus sa intru, i-am urmat indemnul. Parintele era ocupat cu aprinderea candelei si, sarutandu-i mana, m-a binecuvantat, ungandu-ma pe frunte cu un mir cu o mireasma minunata, din care mi-a dat si mie apoi, la plecare.


Apoi Parintele mi-a spus sa ma asez pe-un scaun si m-a intrebat:

– E, acum, ca ma cunosti, spune ce treaba aveai cu mine? De ce ma fixai asa cu privirea?

Eu credeam ca ma va certa spunandu-mi aceste vorbe, insa nu a fost asa. Atunci i-am povestit de ce venisem la Sihastria si cam ce anume nu intelegeam din versetele Noului Testament. Parintele a zambit usor, a luat pomelnicul adus de mine punandu-l peste altele asemenea si apoi, luand epitrafirul si inchinandu-se, rosti o rugaciune, cerandu-i Bunului Dumnezeu sa-i intareasca si lumineze cuvantul catre mine. Mi-a explicat atunci, asezandu-se, extrem de clar acele versete si am tot vorbit asa pana cand in chilie a intrat, pentru spovedanie, un frate.


M-am mirat atunci cand am vazut ca Parintele i-a spus insa sa vina putin mai tarziu, caci are „un pui de maica, venit de departe, ce vrea sa stie multe!”. Sincera sa fiu, mie mi-era rusine auzind cuvintele acestea, insa apoi Parintele mi-a explicat, linistindu-ma, ca „acel frate nu va mai sta mult in manastire, va pleca in lume, caci nu este sincer la Sfanta Spovedanie!”. Si asa a si fost, caci, nu peste mult timp, acel frate a plecat, nimeni nestiind insa de gandul sau. Inainte de a pleca, Parintele Ambrozie mi-a spus: „Data viitoare cand vei veni cauta sa o convingi si pe maica ta sa vina. Trebuie sa vina si ea, neaparat!”.


Eu credeam ca Parintele se referea ca maica sa vina doar asa, sa asculte slujba, dar nu era asa.

Ei bine, la vreo trei saptamani dupa asta, am avut ocazia sa ajungem din nou la Sihastria, impreuna cu niste oaspeti. Maica mea era insa o fire timida, retrasa si la locul ei, si, simtindu-se si foarte rau, nu prea vroia sa iasa din chilie. Am vorbit insa atat cu ea incat pana la urma a cedat si a mers, spunandu-mi ca ma va pune la canon daca nu mergem impreuna sa luam cuvant de folos de la Parinti. Nu vroia insa sa mearga la Parintele Ambrozie, caci nu mai vorbise cu Parinti straini, in afara Parintelui Nicodim, si avea anumite retineri.


Tot incercand sa fac intr-un fel ca ei sa se poata intalni, l-am si zarit urcand, pe aleea ce ducea spre cimitir, pe Parintele Ambrozie. Cum mergea tare incet, iar noi ne cam grabeam, l-am ajuns iute din urma si, sarutandu-i mana, i-am spus: „Iata, Parinte, pe cine v-am adus… Este maicuta mea, Fevronia, cu care mi-ati spus sa vin!”


Am mers apoi cu totii la chilia Parintelui si, timp de vreo 20 de minute, cat au discutat ei in chilie, eu am asteptat pe cerdac. Cand m-au chemat inauntru am zarit insa pe chipul maicii mele un amestec straniu de bucurie si tristete. Atunci am aflat ca Parintele, desi nimeni nu-i spusese nimic in legatura cu maica mea, descoperise, prin darul ce-l avea de la Dumnezeu, ca ea avea cancer.

A fost un soc pentru mine! Stateam asa, in chilie, ascultandu-i cum vorbesc, cum Parintele incerca sa o convinga pe maica mea sa se trateze, caci trebuie sa mai traiasca macar 2-3 ani, ca sa ma poata invata tot ceea ce trebuie. Chiar a si mustrat-o putin, spunandu-i ca trebuie sa ma lase sa citesc mai mult. Maica s-a aparat, i-a explicat ca nu aveam timp si de citit, caci ziua era pentru a face ascultare la manastire, iar seara aveam de facut tot soiul de treburi in chilie si la covoare. Parintele insa i-a spus ca, asa cum era timp pentru munca, trebuie sa gaseasca macar o jumatate de ora pe zi ca sa citesc. I-a spus ca acest lucru ma va incuraja si mai mult spre cele duhovnicesti si ma voi putea bucura si eu, invatand.


Nici in legatura cu cititul nu-i spusesem nimic Parintelui, caci credeam ca asa trebuie sa fie, sa nu citesc. Si chiar de as fi vrut sa fie altfel, nu as fi putut trece peste voia maicii mele.


Ma gandesc si acum la acest minunat Parinte, la cum a stiut el toate acestea si la cum s-a schimbat viata noastra de la intalnirea cu Cuviosia sa. Caci, de atunci, maica a inceput sa se trateze iar mie mi-au permis, timp de 2 ore pe zi (intre 22-24), sa citesc cele necesare sporirii in credinta.

Mi-e gandul acum la acesti minunati oameni, la Parintele Ambrozie si Maica Fevronia, cea care, in ultimii sai ani de viata, multe mari bucurii mi-a mai facut.


Caci ei ii datorez, pe langa multele carti ce mi le cumpara, si prima mea intalnire cu alt mare duhovnic al nostru, minunatul Parinte Nicodim.

Dar despre asta, frate drag, iti voi povesti data viitoare.

Maica MARIAMI

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: