ORTODOX.MANASTIRI,BISERICI,SFINTI,ATOS,

ISTORIE

Rabdarea necazurilor

Evagrie si Sfantul Maxim Marturisitorul spun ca Dumanezeu conduce pe om spre desavarsire, pe o cale pozitiva si pe una negativa. Cea dintai, numita providenta, atrage pe om in sus, in chip pozitiv, prin frumusetea binelui, prin ratiunile lucrurilor, prin indemnurile launtrice ale constiintei sale si, in general, prin tot ce a facut si face Dumnezeu pentru noi. A doua, numita judecata, cuprinde diferitele pedepse ce ni le aduce Dumnezeu de pe urma pacatelor, ca sa ne atraga de la rele, diferitele privatiuni de fericire, ca sa ne indemne sa-L cautam si mai mult. Precum pronia este o activitate permanenta a lui Dumnezeu, tot asa judecata Lui se exercita in fiecare zi. Printr-una ne cheama spre cele bune, aratandu-ne frumusetea lor, prin cealalta, ingrozindu-ne cu cele contrare, asa cum un tata isi indruma copilul pe calea cea dreapta atat prin indemnuri pozitive, cat si prin pedepse. „Acela care iubeste lucrurile bune si frumoase, spune o scolie la Sfantul Maxim, tinde de bunavoie spre harul indumnezeirii, fiind calauzit de providenta prin ratiunile intelepciunii. Iar acela care nu e indragostit de acestea e atras de la pacat impotriva voii lui si lucrul acesta il face judecata cea dreapta prin diferitele feluri de pedepse. Cel dintai, adica iubitorul de Dumnezeu, e indumnezeit prin providenta; cel de al doilea, adica iubitorul de trup si de lume, e oprit de judecata sa ajunga la osanda”. Locul insusi citat din lucrarea Sfantului Maxim, lamurit de aceasta scolie, zice: „Aripile Soarelui dreptatii sunt Pronia si Judecata. Cuvantul, zburand prin acestea. Se salasluieste in chip nevazut in fapturi, tamaduind prin ratiunile intelepciunii pe cei ce voiesc sa se tamaduiasca, si vindecand prin modurile certarii pe cei greu de urnit spre virtute”.

Din aceste citate se vede ca aceste doua cai mai au o caracteristica. Calea providentei e o cale urmata din initiativa proprie, prin osteneli asumate, iar calea judecatii e calea pe care e impins cu sila cel ce nu si-a asumat osteneli de bunavoie. De aceea spuneam mai inainte ca cea dintai e mai ales calea monahilor, iar a doua, cu deosebire, calea mirenilor. Judecata fiind o metoda de permanenta alternanta cu pronia, isi arata eficienta si la inceput, pentru a-l ndruma pe om pe caile unei vieti mai curate, facandu-l sa paraseasca o vietuire dominata de patimi si sa aleaga una mai infranata. Dar este de remarcat ca metoda judecatii nu inceteaza nici dupa un oarecare progres intr-o asemenea viata, ci se intensifica dupa o anumita inaintare in viata de infranare pentru a desavarsi opera aceleia. Si cum nici monahul nu ajunge la rezultate deplin satisfacatoare, dupa un anumit progres duhovnicesc vine si asupra lui cate o perioada de lenevie si ipsite, care sa-i puna la incercare si sa-i sporeasca virtutea rabdarii.

Aici nu vom vorbi despre necazurile initiale sau despre cele de totdeauna, care insotesc viata oamenilor, mai ales a mirenilor, ci in special despre cele care vin in urma unui anumit progres in viata infranata, fie ca e vorba de monahi, fie de mireni. Daca infranarea si supravegherea gandurilor, facuta de obicei in clipe de singuratate, vizeaza indeosebi patimile poftei (lacomia pantecelui, curvia, iubirea de avutie), rabdarea fata de nemultumirile ce ni le provoaca oamenii si suportarea diferitelor necazuri ce vin asupra noastra sunt menite mai ales sa slabeasca patimile maniei (intristarea si supararea), desi contribuie si ele la o si mai deplina vestejire a miscarilor poftei. De aceea virtutea aceasta isi are locul dupa virtutea infranarii. Dar mai este un motiv pentru care se insira dupa infranare.

De obicei succesele pe care le-a obtinut cineva prin diferite infranari si prin dobandirea mai multor virtuti il expun slavei desarte si mandriei. De aceea Dumnezeu a randuit ca sa vina peste el suparari de la oameni si diferite necazuri, ca sa-l tamaduiasca si de aceste patimi, aparute intr-o forma noua, dupa ce n-au mai putut sa se intemeieze pe avutii si pe alte straluciri desarte. Din aceasta pricina ele sunt simtite ca un fel de parasire a nevoitorului din partea lui Dumnezeu, dupa ce mai inainte Il simtise mereu aproape, ajutandu-l in eforturile sale. Dat fiind insa rostul pozitiv al acestei parasiri. Parintii o numesc parasire pedagogica sau povatuitoare, si o deosebesc de parasirea in sens de lepadare. Ea cuprinde nu numai necazurile din afara, ci si anumite descurajari launtrice. E ceea ce Ioan al Crucii numeste purificare pasiva, care, dupa ce au disparut copacii patimilor, are sa extirpe si radacinile lor, si in cursul careia omul traieste sentimentul de descurajare si de plictiseala al unui gol si al unei ariditati inspaimantatoare.

Diadoh spune despre aceste parasiri: „Parasirea in scop de povatuire nu lipseste nicidecum sufletul de lumina dumnezeieasca, ci harul isi ascunde numai, cum am zis de multe ori, prezenta din fata mintii, ca sa impinga oarecum sufletul inainte, folosind rautatea dracilor, spre a cauta cu toata frica si cu multa smerenie ajutorul lui Dumnezeu, cunoscand cate putin rautatea vrajmasului sau. Este ceea ce face si mama, care departeaza putin pruncul de la sanul sau, daca se poarta cu neoranduiala fata de regulile alaptarii, ca, speriat de unii oameni cu fete urate ce stau imprejur, sau de unele fiare, sa se intoarca cu frica multa si cu lacrimi la sanul mamei. Dar parasirea in sens de lepadare preda sufletul ce nu vrea sa aiba pe Dumnezeu, legat dracilor… Parasirea povatuitoare aduce sufletului intristare multa, de asemenea o anumita smerire si o deznadejde masurata. Aceasta, pentru ca pornirea lui iubitoare de slava si fricoasa sa ajunga, dupa cuviinta, la smerenie. Dar parasirea in sens de lepadare lasa sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de fumul mandriei si de manie”.

Din citatele de mai sus ale Sfantului Maxim Marturisitorul si din caracterul de purificare pasiva ce-l atribuie Ioan al Crucii parasirii pasive povatuitoare, se mai desprind urmatoarele deosebiri intre metoda proniei si metoda judecatii, pe langa cea amintita, conform careia metoda proniei atrage pe om spre bine prin faptul ca-l indeamna sa-si asume din proprie initiativa anumite osteneli, iar metoda judecatii il atrage prin anumite suferinte ce le aduce asupra lui. Metoda proniei ne face mai ales sa respingem ispitele placerii, deci patimile poftei, pe cand metoda judecatii ne face indeosebi sa suportam incercarile prin durere, prin care slabim patimile maniei si ale mandriei.

Cuvantul grec peirasmos si cuvantul slav corespunzator au intelesul general de mijloc prin care se pune cineva la incercare, la proba, ca sa-si dezvaluie firea ascunsa (de aceea verbul slav ispitivati, a ispiti, inseamna si a cerceta un lucru mai in adanc, pentru a afla ce se afla in el: a ispiti Scripturile). Proba aceasta, ca sa provoace cu adevarat o reactie autorevelatoare din partea celui supus ei, trebuie sa fie sau atractiva, sau repulsiva, adica sau sa trezeasca pofta dupa ea, sau retragerea din fata ei si refuzul de a o primi, cu alte cuvinte, trebuie sa se adreseze sau poftei, sau maniei. Proba care trezeste atractia poftei este placerea in sens general, cea care starneste respingerea maniei este durerea in general. Limba romaneasca, mai nuantata in chestiunea aceasta ca cea greaca, sau slava, a rezervat pentru cele doua feluri de probe cate un cuvant aparte: prin cuvantul ispita indica aproape exclusiv proba prin placere, rezervand pentru proba prin durere cuvantul incercare. Astfel, cand auzim de ispita ne gandim la ceva atractiv, iar cand auzim de incercare, ne gandim la ceva anevoie de suportat.

Dar in crestinism proba nu are numai rostul stiintific de a face pe om sa se reveleze. Ea nu este un simplu experiment obiectiv, ci are mai ales un scop pedagogic. Prin ea omul trebuie nu numai sa se cunoasca, ci mai ales sa se indrepte, sau, cunoscandu-se, sa se indrepte. Proba nu urmareste atat scopul de a da pe fata intensitatea poftelor sau maniei unui om, ci mai ales pe acela de a-l face pe om sa le biruiasca. Desigur, cum nu poti spune ca ai biruit pe cineva daca l-ai legat cand dormea, tot asa nu se poate vorbi de o biruinta asupra poftei decat daca o infrangi in momentul in care are toate conditiile sa-si manifeste in mod actual puterea. Daca stapanesti o patima pana ce n-o starneste nimic din somnul ei, nu inseamna ca ai slabit-o, sau ca ai stins-o. Poti spune ca i-ai stins puterea numai daca, punand inainte proba care o starneste, ea nu se mai starneste, sau, starnindu-se, totusi o poti domoli. De aceea probele au pe de o parte rostul de a descoperi in ce faza ai ajuns in stradania de a-ti infrange patimile, sau in ce intensitate se mai gasesc patimile tale, iar pe de alta, rostul de a te face si mai tare in lupta impotriva lor.

Ispitele in sens restrans au prin urmare scopul de a ne face sa biruim patimile poftei sau atractia ce o exercita asupra ei perspectiva placerilor, precum incercarile au scopul de a ne face sa biruim patimile maniei, sau repulsia si reactia ce ne-o trezeste durerea. Ispitele ne ajuta sa crestem spiritual prin respingerea lor, adica prin infranare, precum incercarile isi implinesc scopul de a ne intari prin acceptare. Se vede ca infranarea este un lucru mai usor, caci ostenelile infranarii ni le putem asuma prin-initiativa proprie. Propriu-zis, nu trebuie sa se astepte totdeauna prezentarea ispitei exterioare, pentru a se face efortul unei infranari. Caci fiecare om poarta in el pofta ca pe un arc ce se intinde din cand in cand dupa placeri, in baza amintirilor, a obisnuintei, sau a unui apetit natural care cauta o satisfacere exagerata. Poate mai ales acesta este motivul principal pentru care omul poate proceda la o viata sistematica de infranari din proprie initiativa, prin osteneli de buna voie.

Nu tot asa este cu intristarea, cu mania, cu revolta. Pe de o parte, infranarea de la ele este mai grea, pe de alta, ele sunt numai slujitoare ale patimilor placerii. De aceea lupta cu ele trebuie sa urmeze intr-un stadiu mai progresat al vietii duhovnicesti, dupa ce e usurata prin slabirea patimilor de baza ale poftei. Dar, pe langa aceea, ele sunt trezite aproape totdeauna de anumite prilejuri externe. Revolta nu-si are un ultim resort in noi, nu ne revoltam de dragul revoltei insesi. Ea este totdeauna o reactie, nu o initiativa primordiala, cum este miscarea poftei. De aceea trebuie asteptate prilejurile externe pentru a se da lupta cu patimile provocate de ele. Fe urma, daca ispita ne imbie cu o placere, iar incercarea e o durere, e mai usoara renuntarea la placere decat cautarea durerii.

In definitiv, nici nu ni se cere sa cautam durerea din proprie initiativa, cum ni se cere sa luam din proprie initiativa masuri pentru respingerea si preintampinarea placerii. Pricina primordiala si directa a decaderii omului nu e fuga de durere, ci cautarea placerii. Fuga de durere vine ulterior, intrucat durerea a fost adusa de placere. Deci cu placerea trebuie data lupta mai intai si in mod principal si direct. Precum placerea e cautata adeseori printr-o initiativa prealabila a noastra, iar durerea aproape totdeauna e evitata, printr-o reactie ce se produce atunci cand se iveste, la fel, daca vrem sa scapam de initiativa prealabila ce cauta placerea, trebuie sa o facem tot printr-o initiativa prealabila contrara, pe cand, daca vrem sa scapam de reactia contrara durerii ce se produce in momentul aparitiei durerii, trebuie sa asteptam acel moment pentru a opri acea reactie. E adevarat ca ma pot pregati de mai inainte pentru primirea unei dureri care se va produce. Dar durerea nu o produc eu anticipat, sau nu grabesc aparitia ei, ci astept sa se produca. Placerea o produc adeseori prin proprie initiativa. Tot prin proprie initiativa trebuie sa ajung in starea de a nu mai avea o astfel de initiativa, de a nu mai cauta placerea. Fug de placere ca reactie fata de un fapt pe care il astept. Dar trebuie sa astept momentul durerii pentru ca sa opresc reactia repulsiva fata de ea.

Aceste doua feluri de probe a trebuit sa le treaca si Mantuitorul, in aceeasi ordine: intai ispitirea prin placere, in pustie, in al doilea rand, incercarile supreme prin durere in vremea Patimilor si a mortii pe cruce. Atat in primirea placerii, cat si in respingerea durerii se manifesta slabiciunea firii. Caci patimile care poftesc si primesc placerea si cele care resping durerea nu sunt decat manifestarile slabiciunii firii. Iisus a intarit firea Sa omeneasca, si prin ea firea omeneasca in general, atat prin respingerea placerii, cat si prin primirea durerii.
De fapt in cautarea placerii si in fuga de durere se manifesta o slabiciune a firii, care pe plan psihic se experiaza, in primul caz, ca o pornire anevoie de oprit, si in al doilea, ca o frica greu de stapanit, iar frica aceasta (frica pentru viata in trup) alimenteaza grija. Uneori frica de durere se manifesta atat de naprasnic, incat o putem socoti ca suprema trasatura de pasivitate in fata tiraniei care contravine libertatii si stapanirii de sine a firii noastre.

Iar aruncarea noastra asupra placerii nu mai e numai rezultatul unei atractii a aceleia, ci si o frica de durere. Pentru omul temator de durere si obisnuit sa-si caute refugiul in contrariul ei, in placere, nu numai durerea, ci chiar numai absenta placerii e o durere sau o stare de care fuge cu frica. Iar cel care este rob al fricii, cel cu firea astfel slabita, se afla la polul opus fata de cel cu firea tare. Omul cu firea fricoasa sau slabita e purtat fara voia lui, de stihiile lumii si de impulsurile provocate de tot ce cade sub simturi; el nu mai e o persoana, ci un obiect usor de dus la orice vant. Omul cu firea tare fiind omul stapan pe sine, e omul liber, in care natura din sine si din jur e dominata de spirit. Deci infranarea de la placere si rabdarea durerii, departe de a fi ceva negativ-pasiv si de a slabi firea, o intaresc, si intarirea aceasta inseamna spiritualizare, sau asezarea spiritului in rolul de conducator. La urma urmelor si placerea, si durerea afecteaza latura trupeasca a omului. Iar cel ce a facut sa covarseasca spiritul asupra trupului si-a adus trupul la o stare care nu mai vibreaza cu atata sensibilitate la placere si la durere.

Desigur, sunt si dureri sufletesti precum: lipsa de cinstire, de atentie, de recunostinta din partea altora. Dar si acestea sunt dureri care denota o slabiciune, care maresc sensibilitatea egoista, superficiala, cea orientata spre lume, a firii noastre, care, cand e covarsita de spirit, adica de orientarea noastra spre domeniul adanc spiritual, nu mai vibreaza atat de sensibil. Vibratia exagerata la placerea si durerea sensibila sau egoista e semnul unei potriviri a firii pe latura ei exterioara, trairea exclusiv prin aceasta latura, uitarea de latura ei spirituala, acoperirea aceleia impreuna cu orizontul ei. Vibratia la durere e dovada unei ingrosari materiale a firii, dovada caderii ei in sensibilitatea fiintelor biologice, purtate de reflexe. De aceea retinerea voluntara de la placere si suportarea voluntara a durerii inseamna o biruinta a vointei, ca factor spiritual, asupra sensiblitatii biologice si peste tot o coplesire a biologicului prin spiritual. Firea isi devine pentru sine si devine pentru altii fereastra stravezie spre lumina spiritului propriu si a lui Dumnezeu, si lumina aceea se revarsa pe fereastra firii spre lumea din afara. Respingandu-se placerea, nu mai e aburul de tina care acopera cu un strat tot mai gros fereastra firii spre spirit, iar primindu-se durerea, aceasta curata si absoarbe tina de pe geamurile firii.

Prin infranarea de la placeri am facut un prim pas spre forta spirituala a nepatimirii; prin rabdarea supararilor, a durerilor si a necazurilor l-am facut pe al doilea si cel mai decisiv. Caci, cum am spus, rabdarea si infranarea nu reprezinta ceva negativ si nu slabesc firea, ci o intaresc; ele scapa firea de pasivitatile cele mai accentuate ale tendintei aproape impulsive spre placere si ale retragerii cu totul impulsive din fata durerii. Nepatimirea spre care duc infranarea si rabdarea, sau starea nepatimasa, desi numita cu termen negativ, reprezinta, dimpotriva, o data cu curatia, o stare libera cu totul de pasivitate, asadar o deplina eliberare a spiritului si o deplina stapanire de sine. Nepatimirea nu e un minus, o neutralitate a firii, ci ea e o stare tesuta din toate virtutile a caror dobandire treptata nu e decat o apropiere de nepatimire. Iar virtutea inseamna barbatie, derivand de la „virtus”. Nepatimirea nu e pasivitate, ci concentrare a spiritului in domeniul binelui si al lumii spirituale. Desigur, aceasta nu se face prin impulsiuni. De aceea, concentrarea aceasta este, in raport cu agitatia impulsiva, o odihna, o liniste. Dar despre nepatimire vom spune mai multe la locul sau.

Cele mai frumoase sentinte despre rostul necazurilor ni le-au dat Sfintii Marcu Ascetul si Isaac Sirul; ele sunt o adevarata teologie a necazurilor. in primul rand, prin necazuri ne atrage Dumnezeu de la pacate. in al doilea rand, necazurile urmeaza de multe ori pacatelor, chiar daca le-am marturisit. Prin ele se restabileste firea povarnita si se intareste din nou. Exista o compensatie regulata intre pacatul primit cu voia si necazul venit fara voie. In al treilea rand, necazurile se trimit pentru probare, pentru intarirea firii si pentru ferirea de greseli viitoare. In al patrulea rand, ele pot veni chiar cand n-am pacatuit noi: ne vin pentru pacatele altora. Iar lucrul al cincilea, care trebuie remarcat, este ca rabdarea lor e semn de putere si de intelepciune, si ne inzestreaza cu putere si cu intelepciune, in general, necazurile intra in mod ncesar in iconomia mantuirii, cel ce le primeste fiind scutit de necazurile vesnice. Exista apoi o alternanta regulata intre bucurii si necazuri in lumea aceasta. Chiar lucrul care ti-a adus bucurii, sa stii ca iti va pricinui pe urma si necazuri si viceversa. O randuiala inteleapta carmuieste destinul fiecaruia dintre noi. Bucuria ne poate face mai putin atenti la datoriile noastre, deci trebuie stropita cu dusul rece al necazurilor, ca sa nu ne slabim eforturile. Dar necazurile nu trebuie sa dureze prea mult, ca sa nu se incuibeze in noi indoiala ca mai e cineva care ne poarta de grija. De pe dealurile bucuriilor – in vaile necazurilor, asa decurge viata omului duhovnicesc; dar ea inscrie un real progres chiar in aceste alternante. Bucuriile pentru rabdare sunt tot ma curate, mai spiritualizate, mai nepatate de multumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm rabdate. Fropriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranta necazurilor ce vor veni, iar necazurile, rabdate cu un amestec de seninatate, de ras interior, cum zice Ioan Scararul, pentru siguranta bucuriilor ce vor urma. Deci fie cat de schimbatoare imprejurarile externe in care se desfasoara viata omului duhovnicesc, launtric ea a ajuns la un fel de nivelare, care ii da o statornica liniste. E taria spiritului in fata valurilor lumii.

Daca in goana dupa placeri si in fuga de dureri se manifesta nestatornicia si caracterul lunecos al firii, care sunt urmare a pacatului si semnul stricaciunii ei, in statornicia si neschimbarea manifestate in infranare si rabdare, se arata fermitatea si arvuna nestricaciunii, pe care a redobandit-o dupa pilda firii omenesti a lui Iisus flristos si prin ajutorul Lui. Exercitiile de rabdare sunt asadar necesare firii noastre si deci si necazurile care le prilejuiesc, fie ca sunt … urmarea unor pacate, fie ca.nu. Iar lumea este astfel oranduita, ca sa ne fie nu numai revelatie a providentei dumnezeiesti, a Datatorului de bunatati, ci si a Judecatorului, a Celui ce vrea sa ne intareasca, printr-o pedagogie mai aspra din cand in cand. Firea noastra insasi cere aceasta asprime, ca sa nu se moleseasca; o cere pana la intarirea deplina din viata viitoare. Pi-o cere permanent, pentru ca nu e in stare sa o suporte, ci in alternare cu semnele de afectiune. Dumnezeu foloseste lumea si timpul ca gratie si judecata pentru noi. Si sub amandoua aspectele ne este de folos.

Parintele Dumitru Staniloae

700 de ani de la arestarea abuziva a templierilor

Evul Mediu n-a reprezentat, dupa cum stim, o perioada linistita pentru istoria Europei. Atunci, ca si acum de altfel, legile erau protejate sau incalcate in functie de cel care detine puterea politica in stat. Asa se face ca pe 13 octombrie1307, adica acum 700 de ani, a avut loc cea mai cumplita actiune de tip militienesc din istoria Europei. In acea zi, Regele Frantei Filip cel Frumos a inceput arestarea templierilor, acei calugari-soldati care dupa prima cruciada s-au dedicat protejarii Locurilor Sfinte de la Ierusalim. Motivele sunt cunoscute: Ordinul Templului era respectat si puternic in acelasi timp!

Istorici sustin ca Regele Frantei Filip cel Frumos si-a dorit distrugerea Ordinului Templului, manat fiind de frustrarile pe care le acumulase in timp, cat si de datoriile uriase pe care le avea fata de Ordin. Cercetatorii au vorbit si despre umilinta la care templierii l-ar fi supus pe Regele Filip. Un astfel de moment s-a consumat în 1306, când poporul din Paris s-a rasculat împotriva abuzurilor regale, ajungând pur si simplu sa-l vâneze pe rege, care abia a reusit sa ajunga la fortareata Templului, unde a primit adapost, salvându-i-se viata. Templierii ramasesera însa martori la încercarea prin care trecuse Regele. Umilinta nu se încheiase însa: se spune ca, adapostit la Templu, lui Filip i s-ar fi aratat uriasele bogatii adunate acolo. Potrivit istoricilor, Filip ar fi vrut sa si le insuseasca.

A vrut regele sa intre in Ordin?

S-a vorbit însa si despre un al treilea strat al umilintei: Regele a cerut oficial sa fie primit membru onorific al Ordinului Templier – precum se pare ca fusesera înainte Regele Angliei Richard Inima de Leu sau Papa Inocentiu IV -, dar a fost refuzat… „Ca Regele a vizat în mod expres averile templierilor este un fapt în afara oricarui dubiu, ba chiar el era atât de ahtiat de asta, încât, imediat dupa arestarea templierilor, când se adreseaza juristilor Universitatii Sorbona (…), printre cele sapte întrebari puse acestora, una suna în felul urmator: «Întrebam daca bunurile pe care numitii templieri le aveau în posesie comuna, fiind proprietatea lor, trebuie sa fie confiscate în folosul printului…». Or, aceasta putea sa se întâmple într-un singur fel: daca Ordinul era declarat eretic – în acest caz, bineînteles, Templul era distrus, iar Filip se putea prevala de legea care spunea ca orice datorie fata de un eretic se anuleaza. Cum se putea ajunge la asta? Doar în urma unui proces! E prima concluzie organizatorica ferma la care a ajuns Filip.”, scrie directorul Centrului de Studii si Cercetari ale Evului Mediu si ale Ordinelor Cavaleresti al Marelui Priorat Magistral al Romaniei, Cristian Tiberiu Popescu, in „Templierii. Istorie si mistere”.

Momentul arestarilor

Influenta Ordinului, cat si datoriile pe care le avea Filip cel Frumos fata de templieri l-au determinat pe Rege ca in data de 13 octombrie 1307 sa inceapa arestarea calugarilor-soldati. „In acea dimineata, din zori, fiecare comanderie, ferma si casa a ordinului este invadata de oamenii Regelui si toti templierii sunt arestati(…). La Paris, Marele Maestru este arestat si el. Cu zi mai inainte, Jacques de Molay asistase, in biserica iacobinilor, la funeraliile celei ce fusese Catherine de Courtenay, nepoata ultimului imparat latin al Constantinopolului, Balduinal al II-lea, si a doua sotie a lui Charles de Valois, fratele regelui. Filip, ca sa-i adoarma suspiciunea, il invitase, impreuna cu alti mari seniori, sa poarte sicriul cumnatei sale. Arestarile nu puteau in nici un fel sa-l excluda pe Marele Maestru, de aceea fusesera luate toate masurile de precautie”, subliniaza Laurent de Vargas in „Istoria secreta a Templierilor”.

Capete de acuzare false

Capetele de acuzare au fost redactate dinainte de arestare, interogatoriile trebuind doar sa le confirme. De altfel, aceste interogatorii nu au adus nici macar o singura acuzatie în plus fata de cele prestabilite, ceea ce, în conditiile date, e o curiozitate. Iata principalele acuzatii: Ordinul detinea taine si secrete; în cadrul unor ritualuri secrete de initiere, noilor membri li se cerea sa-l renege pe Iisus Hristos si sa scuipe crucea; în cadrul acelorasi ritualuri secrete, noii initiati erau supusi la practicarea unor saruturi obscene; sacerdotii Ordinului omiteau în cadrul slujbelor cuvintele sacramentale privitoare la pâine si vin; Maestrul acorda iertarea pacatelor (în locul preotilor propriu-zisi); templierii pactizasera în taina cu musulmanii; ca o consecinta a acuzatiei anterioare, templierii se închinau la idoli; sodomia între frati era permisa si chiar încurajata. Acuzatii care s-au dovedit a fi false. Trebuie precizat ca aceste capete de acuzare nefundamentate au fost structurate pe baza unei sensibilitati a poporului fata de cei care erau declarati de puterea de a atunci, eretici.

Un Papa indatorat

S-a spus faptul ca fara sprijinul direct al Papei Clement al V- lea si fara ca acesta sa-i confirme, practic neconditionat, initiativele deja luate, fie ele si total ilegale, Regele Filip nu ar fi putut duce un razboi victorios împotriva Ordinului, iar procesul nici macar n-ar fi putut începe. Cercetatorii au dat diverse explicatii comportamentului Papei. Astfel, Clement si-a platit datoria fata de Rege, caci numai cu ajutorul acestuia a putut deveni Papa; se spune chiar ca a fost o negociere dura si ca Papa a semnat un document prin care se obliga sa faca patru lucruri (dintre care trei le-a îndeplinit imediat), cea de-a patra fiind un fel de „polita în alb”, continutul ei urmând sa fie precizat de Filip la momentul potrivit. Când a sosit acest moment, Regele si-ar fi dezvaluit intentia: distrugerea Ordinului Templier.

Clement a incercat sa-i dea sah Regelui

La aproape un an de la arestarea templierilor, mai precis in august 1308, Papa Clement al V-lea a incercat, fara succes, sa salveze Ordinul printr-un document care nu s-a transformat ulterior intr-o bula papala. Documentul contine absolvirea pe care Papa a acordat-o Marelui Maestru al Templului, Jacques de Molay, si celorlalti lideri ai Ordinului. Pergamentul este acum public, el fiind postat pe site-ul statului Vatican.Ulterior, dupa ani de procese, in ziua de 22 martie 1312, Papa Clement, la presiunea Regelui, pronunta dizolvarea Ordinului Templului prin sentinta apostolica provizorie. In ziua de 3 aprilie 1312, Papa da citire bulei Vox in Excelso: „Cu aprobarea Sfantului Conciliu, desi nu puteam hotari conform dreptului, ci doar in mod anticipat, in virtutea autoritatii noastre apostolice, suprimam pentru totdeauna Ordinul Templului; rezervam Sfantului Scaun toate bunurile mobile si imobile, drepturi, actiuni din toate partile lumii”.

Ordinul – doar conservat, nu si condamnat

Cu alte cuvinte, ordinul nu a fost condamnat, ci pur si simplu conservat. La scurt timp, Bula Ad Providam gaseste rezolvare unei probleme ce-i obseda pe Rege si pe Papa: destinatia bunurilor Ordinului. Clement decide ca ospitalierii sa primeasca bunurile ordinului, cu exceptia celor confiscate in Castilia, Majorca, Aragon si Portugalia. Bunurile ordinului din cele patru regate vor ramane la dispozitia Sfantului Scaun. Problema bunurilor confiscate de Filip reprezinta si astazi o tema ce merita studiata. Potrivit Bulei Ad Providam, bunurile confiscate de Filip trebuiau trecute in posesia ospitalierilor. Insa lucrurile au stat cu totul altfel, Filip a profitat ca nu se stia exact ce bunuri administreaza si a facut propriile calcule de unde rezulta ca ospitalierii trebuiau sa ii plateasca Regelui 200.000 de livre (cheltuieli, a sustinut Filip, de intretinere a bunurilor Ordinului) ca sa poata lua in administrare bunurile confiscate de Rege de la templieri. Cand au auzit cum se pune problema, ospitalierii s-au adresat Papei, dar acesta i-a somat sa accepte aranjamentul propus de Filip. Insa ospitalierii nu au dispus de atatia bani lichizi, iar situatia s-a reglementat prin oprirea de catre Rege a valorilor mobile si imobile la limita sumei in cauza. Trebuie spus ca suma de 200.000 livre reprezenta, la acea vreme, o suma uriasa.

Influenta templierilor

In anul 1009, califul Al- Hakim a ordonat distrugerea Sfantului Mormant al Mantuitorului. Pe moment europenii au fost incapabili sa riposteze din cauza framantarilor interne. Sa nu uitam ca in anul 1054, cu mult inainte ca Ierusalimul sa fie cucerit de crestini, Biserica a suferit o lovitura. In acel an s-a produs Marea Schisma, crestinismul devenind dual, unul ortodox si unul catolic. Cu toate acestea, cruciada (inceputa in anul 1096) dorita de Papa Urban al II-lea inregistreaza o mare victorie in 1099, cand Ierusalimul este cucerit. In urma acestui succes se intemeiaza Regatul de Ierusalim. Ulterior, la 1118 se formeaza un ordin militaro- calugaresc care avea rolul de a proteja Locurile Sfinte. Acesta va fi alcatuit din 9 cavaleri si condus de Hugues de Paynes. In acest context istoric, Ordinul isi stabileste sediul si locuinta, cu acordul Regelui Baudouin al II-lea al Ierusalimului, in zona cea mai incarcata de sacralitate a Orasul Sfant: pe locul vechiului Templu al lui Solomon. Element semnificativ, caci de aici vine numele de „templier”. Din acel moment, ca aparator legitim al Locurilor Sfinte, Ordinul a capatat o putere fabuloasa pentru acea vreme, fapt care i-a atras, in timp, dusmani redutabili, cum ar fi Regele Frantei Filip cel Frumos. „De la infiintarea Ordinului, donatiile curg in valuri. Credinciosii doresc sa participe la recucerirea Pamantului Sfant: si, daca nu pot cu arma in mana, o vor face cu bani. Donatiile vor capata proportii foarte importante si, chiar daca initiatorii ordinului se asteptau la o reusita, niciodata nu si-ar fi imaginat un astfel de rezultat. In cativa ani, ordinul va trebui sa administreze sume pur si simplu fenomenale, facand din el un imperiu financiar multinational”, scrie Laurent de Vargas in „Istoria secreta a Templierilor”. Mai mult decat atat, Ordinul va administra, tot datorita unor donatii, si numeroase teritorii, castele si fortarete.

Motivele distrugerii Ordinului

„Filip cel Frumos, cand a pornit acest proces impotriva Ordinului si a fratilor templieri, avea doua obiective majore: n suprimarea pericolului politic si militar pe care il prezentau trupele ordinului pentru puterea regelui, tinand cont de prezenta lui masiva pe teritoriul regatului si supunerea pe care o datora papei n stoparea influentei financiare create de donatiile numeroase facute ordinului si, daca era posibil, acapararea avutiei ordinului din Franta, prin obtinerea condamnarii lui prin erezie. Primul obiectiv a fost atins: suprimarea ordinului a pus capat pericolului de care se temea regele. Al doilea scop a fost indeplinit doar partial; chiar daca regele a reusit sa puna mana pe o parte din bogatiile calugarilor-soldati, Biserica a pastrat partea cea mai mare, bunurile imobile devenind proprietatea ospitalierilor”, scrie Laurent de Vargas in cartea sa „Istoria Secreta a Templierilor”.

«Carta Transmiterii» si reforma Ordinului

Ordinul Templului nu a încetat sa existe dupa cei 7 ani de persecutii la care a fost supus de puterea seculara si care au culminat cu arderea pe rug a lui Jacques de Molay. Simtind ca i se apropie sfârsitul (Marele Maestru stia ca, o data ce îsi va schimba depozitia în fata tribunalului Inchizitiei, soarta îi va fi pecetluita), De Molay a „transmis” verbal demnitatea de Mare Maestru al Ordinului celui care era „numarul doi” în Ordin: Johannes Marcus Larmenius. Acesta a detinut demnitatea de Mare Maestru al Ordinului de la moartea lui De Molay, din anul 1314, pâna în 1324, când în luna februarie a initiat redactarea unui document la care istoricii se refera sub titlul „Carta lui Larmenius”, dar al carei titlu în original este „Carta Transmiterii”. În acest document Larmenius sustine ca, fiind prea vârstnic pentru a putea continua în postura de Mare Maestru al Ordinului, va „transmite” înalta demnitate, dupa ce va obtine aprobarea Marelui Consiliu General al Ordinului, templierului cu rangul imediat urmator pe scara ierarhica, Cavalerul Franciscus Theobaldus. La momentul respectiv, Theobaldus era Prior al Prioratului Ordinului din Alexandria (Egipt). Theobaldus a acceptat numirea în functie si a semnat documentul în forma respectiva. De atunci, fiecare Mare Maestru sau Senesal în exercitiu a semnat acest document. Partea cea mai importanta din toata aceasta istorie este ca, în prezent, Marele Maestru Dom Fernando Fontes este în continuare recunoscut drept unicul si adevaratul Mare Maestru în linie directa, iar legitimitatea titlului sau este confirmata de continuitatea asigurata prin Carta Larmenius.

In 1973, regulamentul se schimba

La Capitulul International de la Chicago din 1973, statutele Ordinului cunosc o noua modificare, se stabilesc scopurile acestuia in concordanta cu cerintele vremii si se inlocuieste cuvantul „Catolic” cu cel de „Crestin”. Din acest moment Ordinul devine ecumenic si primeste in randurile sale crestini apartinand tuturor bisericilor crestine oficiale, care au recunoscuta continuitatea apostolica. Fantasmagoriile afirmate despre templieri nu au nici un suport, iar asocierea lor cu erezia nu-si are nici o sustinere. Actiunea actuala a Ordinului in societate este publica si se face cu indrumarea Bisericii, prin Capelanii asociati Ordinului.

Inventiile templierilor, folosite si astazi

Marea inventie a Ordinului Templului este cambia sau biletul de plata la ordin, care este in uz si astazi. Aceasta inventie avea rolul de a-i oferi siguranta aceluia care trebuia sa ajunga pe alte meleaguri cu sume importante de bani la el. Iata ce spune Laurent de Vargas in lucrarea sa „Istoria secreta a templierilor”, despre solutia gasita de templieri: „Gratie acesteia, platile devin mult mai usoare si schimburile se multiplica. Principiul este in acelasi timp ingenios si simplu: un pelerin care se duce pe Pamantul Sfant depune la Templul din Paris suma de o suta de livre. I se da in schimb o scrisoare. Aceasta scrisoare este emisa pe numele sau. Daca ii este furata, ea nu va putea fi folosita de hot. Practic, riscul de furt nu exista. In schimbul acestei scrisori, pelerinul poate sa retraga o suta de livre la Templul din Ierusalim. El poate astfel calatori fara teama de a starni lacomia hotilor. Mijlocul de plata este foarte comod”. De asemenea, templierii inventeaza clauza penala. Cu alte cuvinte, daca suma imprumutata nu este inapoiata in ziua stabilita, cel imprumutat trebuie sa plateasca o suma drept amenda. In timp, Ordinul devine o institutie financiara recunoscuta si credibila prin care se tranzactionau unele din cele mai mari afaceri de la acea vreme.

Mesajul adresat de Dom Fernando Pinto de Sousa Fontes, Marele Maestru si Principe Regent la OSMTH

1307 – 700 – 2007

Cei care cunosc bine istoria Ordinului TEMPLULUI si au stiinta, mai cu seama, despre însemnatatea acestei zile de 13 din luna octombrie a anului 1307 (ACUM 700 DE ANI) pot spune ca tragedii similare se repeta si în prezent. Minciuna, nedreptatea, calomnia continua sa existe si astazi în lume. Trebuie spus ca în aceasta zi, Templierii din Marile Priorate care s-au reunit pentru aceasta COMEMORARE demonstreaza spiritul de FRATERNITATE, PRIETENIE si DREPTATE care caracterizeaza Templul. EU ÎNSUMI, de aici, de departe, va transmit tuturor salutul meu si MULTUMIRI în numele ÎNALTULUI MAGISTERIU, chiar si celor care nu sunteti Templieri, dar care luptati pentru DREPTATE si ADEVAR.

Ziua 13 a lunii OCTOMBRIE a anului 2007

Mesaj adresat de Dom Fernando PINTO de SOUSA FONTES, Magnus Magister, Principe Regent, Marelui Prior al Frantei, Cavalerul Mare Cruce Gérard WILLERY, pentru a-l face cunoscut tuturor Marilor Priorate si Priorate din lume care apartin O.S.M.T.J. – O.S.M.T.H.

Ordinul Suprem Militar al Templului din Ierusalim

Ordo Supremus Militaris Templi Hierosolymitani

Mesajul adresat de Gerard Willery, Marele Prior al Marelui Priorat al Frantei

13 OCTOMBRIE 1307 va ramâne o zi cumplita în amintirea noastra, a celor care asiguram continuitatea Templului si perpetuarea valorilor sale. Într-adevar, în zorii acestei zile, au fost arestati înaintasii si fratii nostri Templieri, din motive care n-au fost lamurite nici pâna astazi. De atunci, se împlinesc exact 700 de ani în 13 OCTOMBRIE 2007.

Pastrate în locuri secrete, documentele oficiale sunt si astazi tabu. Cum ar fi posibil sa se recunoasca si marturisi ca, în realitate, aceste fapte s-au petrecut din cauza invidiei si a fricii de a nu pierde putere si bogatii?

Ca în fiecare an, Templierii din întreaga lume s-au reunit si în acest an 2007 pentru a comemora evenimentele din 13 OCTOMBRIE 1307, cei prezenti luând hotarârea de a transmite un mesaj de pace si de iubire, un mesaj al unitatii catre toate popoarele lumii, o încurajare si un gând de sustinere pentru cei aflati în suferinta …

Stramosii nostri, Templierii din veacul al XIV-lea, au trecut prin clipe grele, au marturisit fapte pe care nu le comisesera, fiind supusi unor torturi cumplite.

Sâmbata aceasta, în ziua de 13 octombrie 2007, în FRANTA si în întreaga lume, se vor desfasura ceremonii comemorative în memoria celor care ne-au deschis calea spre progres si a caror însufletire a fost stopata în mod brutal.

Cu acest prilej, prima parte a ceremoniei de la PARIS este dedicata memoriei fratilor nostri Templieri de odinioara si suferintei prin care au trecut. Prin aceasta dorim sa se stie ca Istoria nu-i va uita si ca noi nu-i vom uita niciodata.

Frati Templieri, profit de acest trist prilej pentru a transmite un mesaj de PACE si de IUBIRE tuturor popoarelor lumii, un mesaj de SPERANT~ în viitorul omenirii. Indiferent de rasa, religia sau cultura careia îi apartinem, noi toti avem dreptul de a fi liberi, de a ne exprima liber, de a ne practica religia. Noi toti avem dreptul la viata, dreptul de a TRAI.

Noi, Templierii din întreaga lume, transmitem într-un singur glas acest mesaj al sperantei, pentru ca urmasii si copiii nostri sa poata rosti liber, asa cum o facem noi astazi: NON NOBIS DOMINE, NON NOBIS, SED NOMINI TUO DA GLORIAM!

Fie ca aceasta zi de SÂMB~T~ 13 OCTOMBRIE 2007 sa fie o zi a pacii, pentru ca tot ce au creat înaintasii nostri si pentru ca lupta si suferinta lor sa nu fie în zadar, pentru ca ei sa fie mândri de noi, urmasii lor si reprezentantii Ordinului Suprem Militar al Templului din Ierusalim.
Atasez acestui mesaj izvorât din suflet cuvântul transmis de Marele nostru Maestru Dom Fernando de SOUSA FONTES, spre a nu uita niciodata ca împreuna vom fi mai puternici, mai calzi, mai umani …

Gérard Willery, Marele Prior al Marelui Priorat al Frantei

Drept pentru care am pus semnatura si sigiliul Nostru pe acest document.

Dumnezeu ne va razbuna

In ziua de 22 decembrie 1313, Papa a luat dupa lungi ezitari o hotarare in privinta demnitarilor Ordinului: a numit o comisie formata din trei cardinali. Acestia au primit misiunea de a-i judeca pe liderii templierilor cu puterea de a-i condamna si achita. Trei luni mai tarziu, pe 18 martie 1314 (11 martie, dupa unii istorici) cardinalii au pronuntat sentinta: inchisoare pe viata pentru cei patru demnitari ai ordinului! „Ca o ultima provocare sau umilire, Arnaud Nouvel, unul dintre legati, le cere condamnatilor sa-si marturiseasca inca o data public greselile: Hugues de Pairaud si Godefroy de Gonneville se supun si fac ce li se cere”, arata Laurent de Vargas in cartea sa „Istoria secreta a templierilor”, insa Marele Maestru Jacques de Molay si Geoffroy de Charnay sustin nevinovatia Ordinului. „Atunci Jacques de Molay lua cuvantul si, dupa cum consemneaza cronicarul Villani «spuse ca ereziile si pacatele care li se atribuiau nu erau adevarate, ca regulamentul Templului este sfant, drept si catolic, dar ca el era gata de moarte si se oferea sa o indure cu rabdare, pentru ca din cauza fricii de torturi (…) facuse in alta parte marturisiri. Geoffroy de Charnay se alatura cuvintelor sale si declara false toate acuzatiile pe care le proferase impotriva Ordinului si toate marturisirile obtinute prin tortura (…)»”. Iata cum a descris supliciul un martor, Geoffroy de Paris: «Marele Maestru, vazand focul pregatit, se dezbraca fara ezitare. Povestesc ceea ce am vazut. Ramase in camasa, tacut si mandru, fara sa tremure catusi de putin, cu toate ca era tarat si inghiontit cu putere. Fu luat pentru a fi legat de rug si atunci cand i se legau mainile cu o franghie el le spusese calailor: Cel putin lasati-ma sa-mi impreunez mainile pentru a-mi face rugaciunea catre Dumnezeu, caci voi muri acum. Dumnezeu stie ca pe nedrept. Curand celor ce ne condamna pe nedrept li se va intampla o nenorocire. Dumnezeu va razbuna moartea noastra si mor cu aceasta convingere”, consemneaza Louis Charpentier, in „Misterele templierilor”. Charpentier remarca, in cartea sa, un fapt extraordinar: „Jacques de Molay isi dezbraca in mod voluntar hainele de templier. Nu Templul este condamnat. Mantia nu va fi pangarita de foc si distrugere”. Astfel in ziua de 18 martie, Marele Maestru Jacques de Molay si Geoffroy de Charnay au fost arsi pe rug pe insula Evreilor. Ceilalti doi, care isi repetasera marturisirile, si-au sfarsit zilele in inchisoare. In perioada care au urmat executiei Marelui Maestru, unii protagonisti si-au gasit moartea, printre care: Clement al V -lea s-a stins din viata in ziua de 20 aprilie 1314; Guillame Imbert, inchizitor general, a cazut de pe cal si a murit pe loc in ziua de 2 noiembrie 1314: Filip cel Frumos a fost victima unui accident (a fost sfasiat de coltii unui mistret) in ziua de 4 noiembrie in padurea Pont- Sainte – Maxence. A murit in ziua de 29 decembrie; In 1316 a murit, in conditii misterioase, Regele Ludovic al X-lea. Ludovic pusese in aplicare, in 1307, ordinul de arestare al templierilor in Navarra. Mai mult, mostenitorii lui Filip si Ludovic si-au gasit si ei moartea in conditii la fel de misterioase.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: