maria-egipteanca-si-zosima-impartasind-o.jpg

De praznicul Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca, va prezentam acum cuvantul rostit de parintele Rafail Noica in noiembrie 2003, in Aula Palatului Patriarhal, in cadrul simpozionului dedicat centenarului Parintelui Dumitru Staniloae si purtand titlul “TEOLOGIE SI MONAHISM“.

In mod surprinzator pentru multi, parintele Rafail alege sa prezinte teologia dintr-o cu totul alta perspectiva decat este ea inteleasa si “profesata” astazi. Parintele ne infatiseaza teologia ca pe o scara duhovniceasca catre vesnicie, pentru care teologia academica este abia o treapta primitiva si nici macar neaparat necesara (cel putin nu in forma aceasta abstracta si scolastica in care se face astazi), cele mai importante trepte find teologia inteleasa in calitate de continut al rugaciunii, iar apoi (aceasta fiind deja finalitatea) ca stare a duhului. Deloc intamplator, ci cu tinta precisa, parintele Rafail nu-si exemplifica ideile prin niciunul din marii sfinti teologi si ierarhi ai Bisericii, ci alege cele mai neasteptate si mai… scandaloase (pentru unii) exemple cu putinta pentru tema in chestiune: Sfanta Maria Egipteanca si Cuviosul Siluan Athonitul. Ucenicul arhimandritului Sofronie alege anume doua dintre chipurile cele mai umile ale sfinteniei ortodoxe – o desfranata notorie, care si-a pierdut fecioria de la 12 ani si un monah simplu, la origine taran cu numai doua ierni (nici macar doi ani intregi!) de scoala primara. Acestea sunt figurile reprezentative ale teologiei pe care parintele Rafail Noica le alege spre delicata rusinare si indreptare a ilustrilor teologi academici cu pretentii, fara a desfiinta insa nici eruditia teologica. Si ceea ce gaseste esential pentru parintele Staniloae (teologul comemorat atunci) este tot trairea, simplitatea si mireasma Duhului. De ce era nevoie sa ni se dea aceste modele? Pentru a ne re-orienta gandirea si viata noastra atat de in-vitregite de Dumnezeu catre adevaratul sens si scop al ideii de teologie: viata de rugaciune si viata continua a duhului nostru in comuniune cu Cel care este Cuvantul lui Dumnezeu. (Inregistrarea intregului cuvant – pe ortodoxmedia)

parintele-rafail-bucuresti-2003.bmp

Parintele Rafail Noica despre teologia ca rugaciune la Sfanta Maria Egipteanca, la Sfantul Siluan si in slujbele Triodului

“Prea Fericite Parinte, Inalt Prea Sfintiti Parinti, si Preasfintiti si frati slujitori, frati si surori intru Domnul. Ma bucur sa fiu astazi in… fratia asta pe care asa as vrea s-o traiesc.

Titlul care mi s-a acordat, de care sa vorbesc, este “Teologia si monahismul“. Titluri ca acestea, “Teologia si monahismul”, “Teologia si viata” sunt titluri care, intr-o prima miscare, ma descumpanesc. De unde acel “si“? Socotesc ca daca viata este a-teologica, este un soi de auto-avort. Iar monahismul meu mi l-am trait cu precadere ca o teologie.

Dar poate [ne intrebam]: ce numim teologia?

In zilele noastre cred ca a venit vremea sa redefinim toate cuvintele pe care le intrebuintam; in parte, fiindca s-a schimbat sensul lor, s-a degradat graiul, impreuna cu intelegerea omului.

Titlul denota ca teologia se intelege ca o disciplina, si bineinteles ca este adevarat. Teologia, ca si arheologia, ca si psihologia, poate deveni – si este astazi – si o disciplina. Dar cred ca nu ar trebui sa reducem – desi sa dam importanta de rigoare acestei discipline – nu sa reducem notiunea de teologie la o “disciplina“, adica la un “studiu” in institute de teologie, care trebuie sa culmine cu o diploma.

Dar hai sa luam teologia ca disciplina. Orice disciplina – intre altele cele pe care le-am pomenit – imbogateste continutul omului, cultura omului, cu niste concepte, niste notiuni, cu un oarecare vocabular, care neaparat ii vor influenta viata intreaga. Un arheolog vorbeste un pic altfel decat un psiholog, desi vorbeste in aceeasi limba, si asa mai departe…. Si un teolog este influentat de ceea ce invata acolo. Dar daca si in masura in care teologia este adevarata – adica a Bisericii – ea are mai presus de alte discipline faptul ca introduce pe om in ce este insasi firea lui. Ce este teologia? In graiul nostru romanesc se zicea cateodata in vechime “cuvantare de Dumnezeu“, sau “cuvantare despre Dumnezeu“. In greaca asta inseamna theologhia: cuvantare despre sau cu [Dumnezeu] (se poate traduce in ambele feluri). Cuvantarea aceasta despre Dumnezeu, care intr-o masura oarecare ar trebui s-o primim cu ce numim noi romanii “cei 7 ani de acasa” – adica din nastere pana ajungem la varsta scolirii. Dar, din nefericire, astazi este asa de rar ca cineva sa primeasca in pruncia lui notiuni teologice. Teologia, intr-adevar, a devenit ceva indepartat omului modern si, inca mai mult, omului post-modern. Ne in-vitregim din ce in ce mai mult de la Dumnezeu. Dinamica caderii adamice continua. Sa revenim deci la teologia ca disciplina, unde insusim un anumit vocabular si anumite concepte, dar care sunt in realitate… insasi viata. Ce este viata? Viata noastra de la nastere pana la mormant este o devenire, or teologia este acea devenire in realitatea ei, asa cum trebuie s-o prezinte Biserica si cum trebuie noi sa intelegem Biserica. Imbogatindu-ne cu concepte si cu un oarecare vocabular, incepem sa gandim cu Dumnezeu, pe orizonturile noastre si cu cele ale lui Dumnezeu, cele dumnezeiesti. Asa cum orice disciplina influenteaza viata omului si gandirea, asa si teologia ne influenteaza si ne indreapta catre Dumnezeu. Teologia ar trebui sa fie cea care poate sa inceapa, ba chiar sa sfarseasca prin a ne aduce raspunsurile la problemele noastre, mai ales cele mai acute, cele mai dureroase, cele mai adanci ale fiintei noastre.

Cand Parintele nostru Sofronie distingea trei trepte ale teologiei, dintre care “disciplina” ar fi fost prima treapta – la care eu adaug cei sapte ani de acasa, (dupa care, din nefericire, astazi majoritatea oamenilor nu au teologie, dar… ar trebui, dupa fire, asa cum a randuit Dumnezeu lucrurile). Deci prima treapta [este disciplina].

Atunci care este a doua? O sa profit de limba romana. Cuvantarea de Dumnezeu, sau despre Dumnezeu, da in cuvantare cu Dumnezeu. Si parintele nostru Sofronie vorbea de teologie ca si continut al rugaciunii. Un teolog francez, vorbeste uneori de îngânările noastre catre Dumnezeu, de gângăviile [gângurelile] noastre catre Dumnezeu – in franceza “balbutiement“. Incepem “a gângăvi” [a gânguri] cu Dumnezeu, si orice “gângăveala” omeneasca – fie a pruncului, fie a omului mare – Dumnezeu o primeste, fiindca asta-i firea lui Dumnezeu: Dumnezeu – Iubire, Dragoste este, si in dragostea Lui nu leapada pe om. Deci primeste gângăvirile noastre, dar cand incepem sa ne imbogatim cu un continut teologic al gandirii, gângăvirile noastre incep sa se preschimbe si sa vorbim cu Dumnezeu mai… dumnezeieste, adica mai… in termenii lui Dumnezeu, si de acuma teologia incepe sa devina continut al rugaciunii noastre. Si nu vorbesc de rugaciune, nici despre ea ca despre o… disciplina, ca ceva pe care il faci candva in ziua ta o jumatate de ora sau zece minute, in general cu mintea aiurea, ci gandesc rugaciunea – asa cum o intelegeam de la Parintele Sofronie – ca un continut al vietii, ca un dialog continuu intre faptura si Facatorul ei. Si deci acuma incepem sa gandim mai dumnezeieste, fiindca suntem imbogatiti cu continutul si cu conceptele pe care le-au trait stramosi ai nostri, incepand – sa zicem – cu Apostolii, ba incepand cu Adam – dar de la Apostoli, adica de la Hristos incoace… Hristos fiind [prin excelenta] theo-logul, al lui Dumnezeu Cuvantul. Hristos este Insusi Dumnezeu care vorbeste de-acuma cu Adam, fata catre fata. Si deci cand m-am gandit ca sa incepem cu Apostolii (…) cu gandul asta [am spus]: ca de la Apostoli incoace, Il avem pe Insusi Cuvantul lui Dumnezeu care vorbeste cu Adam – nu ca in Vechiul Legamant prin prooroci (sau poate si, intr-o masura, si in alte religii, prin filosofi, prin oameni mai luminati – dar mai ales prin prooroci), dar acuma vorbeste El Insusi.

stmary.jpg

As vrea sa dau doua exemple de teologie ca un continut al rugaciunii: Unul este viata Mariei Egipteanca. Banuiesc si nadajduiesc ca toti cunoasteti aceasta viata. La noi in manastire si cred ca in toate manastirile – si poate si in parohii – se citeste aceasta viata in saptamana a cincea a marelui post. Maria Egipteanca, o tanara destrabalata care 17 ani a cutreierat in curvie strazile Alexandriei si care-si pierduse fecioria la 12 ani; deci de la 12 ani pana la 29 de ani a trait in destrabalare. Ajunge, tot pentru destrabalari, in biserica unde se inalta Sfanta Cruce a Mantuitorului – era in veacul al cincilea – si voia din curiozitate sa intre si ea in biserica, sa vada lemnul Crucii, si-o putere nevazuta o oprea, pana cand a inteles ca era vorba de… viata ei care o divorta de Dumnezeu si de cele dumnezeiesti. Daca va uitati la rugaciunea ei simpla, dar uimitor de… “teologica”, pentru una care a trait in curvie de la 12 ani, timp de 17 ani. Ce teologie a invatat ea in acei 17 ani? Dar in cei 12 ani, ce teologie ar fi putut avea? E uimitor in simplitatea ei, ce continut teologic simplu – hai sa zicem chiar primitiv – dar lucrator! Fiindca in acea gandire teologica [a ei], ea isi amintea ca “desi eu sunt pacatoasa, Fiul tau (se ruga la icoana Maicii Domnului) a venit pentru noi, pacatosii, sa ne mantuiasca“. Si continutul teologic al rugaciunii ei a fost lucrator, iar cand a incercat din nou sa intre in biserica – cum marturiseste povestirea – acea putere care o oprea, acuma parca o ajuta. S-a inchinat lemnului Crucii, s-a dus inapoi la icoana Maicii Domnului, unde fagaduise de acuma sa-si schimbe viata, si-acuma tot de la Maica Domnului cere calauzire “ce sa faca?“, si-aude un glas, ca sa mearga in pustie. 40 de ani a ramas in pustie, si-ar fi murit necunoscuta, daca Pronia lui Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe marele Zosima ca s-o vada la sfarsitul vietii ei si sa primim si sa putem si noi citi spovedania vietii ei deosebit de ziditoare. Deci copila asta, traita in destrabalare toata viata…. Ma gandesc ce lume sa fi fost aia in comparatie cu a noastra?! Ce continut minunat de teologic, fie el si simplu inca, dar lucrator!

zosima.jpg

Al doilea exemplu de teologie ca si continut al rugaciunii este insasi viata noastra liturgica. Toata viata noastra liturgica este o teologie in rugaciune, in forma de rugaciune. Si socotesc ca adevarata teologie a Bisericii se invata si se traieste intre altar si strana. Si tot restul este un ajutor sau o completare – ca nu ne putem trai cele 24 de ore ale vietii in slujba, din felul cum Dumnezeu a lasat viata asta – dar restul vietii trebuie sa fie o completare a ceea ce primim in slujbe. Trebuie sa traim slujbele cu multa luare aminte. Fiecare cuvant este un margaritar. Si mai ales in marile praznice domnesti sau in cele ale Maicii Domnului si ale marilor Sfinti… Sau, sa zicem, Triodul, care este slujba postului, care culmina cu saptamana sfanta si cu noaptea luminata a Pastilor, este culmea teologiei Bisericii. Daca intelegem drept aceasta, si slujbele inmormantarii, imi vine sa zic ca sunt culmea teologiei Bisericii. Dar trebuie inteleasa in termenii ei proprii; si aceasta intelegere este parte din devenirea noastra.

Teologia ca si cuvantare cu Dumnezeu, ca si continut al rugaciunii, al dialogului nostru cu Dumnezeu, trebuie sa duca undeva, si acolo, acel “undeva” unde trebuie sa duca, este acolo unde teologia devine insasi starea duhului nostru. Si aicea distingea Parintele Sofronie a treia treapta a teologiei. [Am avut] teologia ca disciplina, unde primim poate primele notiuni teologice; [apoi] teologia ca si continut al rugaciunii noastre, cand teologia incepe sa se inradacineze in viata noastra. Aicea poate ne amintim de acel Parinte [avva Evagrie Ponticul] care a zis ca daca te rogi cum trebuie – esti teolog, daca esti teolog – te rogi cum trebuie. Trebuie sa intelegem si noi acel “cum trebuie” si sa ajungem la inaltimea asta. De acum teologia incepe sa se inradacineze in insusi actul vietii noastre, fiindca rugaciunea noastra trebuie sa se rasfranga – si neaparat se rasfrange in viata noastra.

Tot ce este continut al gandirii omului se rasfrange in viata omului, ba si in istoria omenirii. Asa si teologia, de acuma insusita, trebuie sa se rasfranga si se rasfrange – intr-o masura sau alta – in viata omului. Pana unde? Pana unde ajungem la culmea acestei teologii, care este insasi starea duhului nostru. [Pentru teologia inteleasa] ca stare a duhului nostru, as vrea sa amintesc cuvantul Sfantului Pavel care zice “iara noi avem mintea lui Hristos“. Pai Hristos este Cuvantul lui Dumnezeu, Hristos este Teologia, (in greaca theo-logos = al lui Dumnezeu Cuvantul). Teologia ca si cuvant al lui Dumnezeu. Daca avem mintea lui Hristos – si Parintele nostru Sofronie spunea ca “Hristos este expresia dumnezeiasca, expresia lui Dumnezeu pe planul istoriei” – in masura in care noi devenim asemanatori cu Hristos (dea Domnul identici cu Hristos) pe planul acestei istorii, o sa fim asemanatori (sau identici) cu El si in planul vesniciei. Hristos e proiectia lui Dumnezeu pe planul istoriei, si noi insusindu-ne, asemanandu-ne, identificandu-ne cu Aceasta proiectie in planul istoriei, vom fi si in planul vesniciei, asemanatori sau identici cu Cel care S-a proiectat in acest fel in istorie. Deci cuvantul Sfantului Pavel – ca pilda a teologiei ca stare a duhului, care zice: “iara noi, avem mintea lui Hristos“, si multe altele va las…. stiti…. sau daca nu, sa stiti, sa va educati si cu citirea Noului Testament, cu scrierile, epistolele Sfantului Pavel.

silouan_whitte_backg_0384_lg.jpg

O a doua pilda a teologiei ca stare a duhului as vrea s-o aduc prin Sfantul Siluan cel de la Athos. Sfantul Siluan, pe care unul din troparele lui il numeste teolog – si in asta vad ca Biserica, constiinta Bisericii accepta un al patrulea in numarul teologilor ei. In troparul lui care zice: “intre cuvantatorii de Dumnezeu cel prea duios(sau cel prea dulce). Acest Siluan era un taran, cu doua ierni de scolire in Rusia tarista, dar din trairile si din citirile lui in viata monahiceasca -Parintele Sofronie spunea ca era un om citit, in sensul calugaresc al cuvantului. Iar un mare teolog al epocii noastre, care era intr-o zi cu noi la manastire, la trapeza, cand de praznicul Sfantului Siluan, se citea din cuvintele Sfantului Siluan (cuvinte care le avem in romana traduse de profesorul Ica sub titlul Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei), cuvintele acestea auzindu-le acel eminent teolog si arhiereu al bisericii noastre, a soptit dupa masa, parintelui Sofronie, ca pentru fiecare cuvant al acestui taran cu doua ierni de scolire – ca diploma – s-ar putea scrie o carte. Si asta dadea marturie despre el insusi, cu siguranta: el ar fi putut sa scrie o carte despre fiecare cuvant al Sfantului Siluan. Fiindca si el ca erudit, si Siluan ca om simplu, dar trait, traiau intr-o anumita masura in acelasi duh, si se intelegeau, as zice, unul pe altul. Siluan era de mult trecut la Domnul, dar cred ca si Siluan s-ar fi inteles cu acest eminent teolog.

Pentru Sfantul Siluan vreau sa dau, mai ales, ca pilda, un moment al vietii lui: criza cea mai mare, in care primeste cuvantul uimitor de la Mantuitorul: Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!”. Dupa 15 ani de nevointa extrema, limita, in fiecare noapte, pentru a ajunge, pentru a iesi din iadul, din starea de instrainarea de Dumnezeu – asta-i iadul, nu importa ca sunt draci sau ca nu, desi era impresurat de draci in fiecare noapte – dar vorba era de instrainarea de Dumnezeu, de Dumnezeul iubit pe care-L cunoscuse (Il vazuse pe Hristos cu 15 ani inainte); 15 ani de nevointa sterila, cu noptile lui cand dormea poate vreo doua ceasuri – majoritatea vietii lui, doar asezat pe un scaun fara speteaza si numai cu crampeie de somn, cand adormea in nevointa rugaciunii. Si nu ajunge nicaieri. Si la un moment dat, vrand sa-I arate lui Hristos intentia lui, vrea sa se scoale de pe scaun, sa se inchine, dar vede un drac in fata lui, asa ca nu se putea inchina icoanei, fara sa aiba aerul ca se inchina dracului. Sade inapoi pe scaun zdrobit si cere Domnului: “Doamne, tu vezi ca vreau sa ma rog cu minte curata si diavolii ma impiedica”. In 15 ani, pentru prima oara primeste raspuns; si aude in inima lui: “cei mandri sufera de draci“.

Auzind cuvant, pe care-l recunoaste ca dumnezeiesc, in loc sa deznadajduiasca – ca acuma-i mai trage si una peste obraz si-l mai face si mandru – se umple de nadejde si zice:Doamne, tu esti milostiv, sufletul meu te-a cunoscut, spune-mi ce sa fac ca sa ma smeresc“, si Domnul-i spune (alta palma peste obraz, am intelege-o noi): “Tine-ti mintea in iad, si nu deznadajdui!“.

Daca-mi ingadui sa parafrazez “Tine-ti mintea in iad“, as zice: Fii realist!…. Unde vrei sa ajungi? Vezi ca nu poti! 15 ani te-ai luptat! Asuma-ti iadul, sa stii ca asta este vesnica ta mostenire, pentru pacatul pe care il ai, pe care l-ai mostenit de la Adam si pe care-l traiesti si tu, dar… nu deznadajdui. Si cuvantul important pentru Siluan, a fost acesta: “nu deznadajdui!“. L-a trait ca pe o fagaduinta, as zice apofatica, a lui Dumnezeu. “Tine-ti mintea in iad” e foarte catafatic, e foarte pozitiv, dar [pentru] “nu deznadajdui” nu explica de ce. Si Siluan stie ce sa faca. Si ceea ce face, face ca… Marturiseste ca “atunci am inceput sa fac asa precum m-a invatat Domnul”… “Am inceput” sau “m-am pus sa fac“… “Mintea mi s-a curatit si duhul marturisea in inima mea mantuirea“. De-abia a inceput si teologia care traia in el l-a adus la luminare. Si de atunci a devenit ce-am putea numi Siluan cel Mare. In sensul ca acest cuvant este acelasi cuvant pe care l-a primit Antonie cel Mare – de care Sisoe cel Mare zicea “cine poate purta astazi cuvantul Marelui Antonie… si stiu totusi un barbat care poate sa-l poarte!” Acelasi cuvant pe care-l traia Pimen cel Mare, care zicea: “Sa stiti fratilor, ca unde este satana acolo va fi aruncat si Pimen”. Si nu deznadajduiau! Insa forma in care a primit-o Siluan, teologic este cea mai desavarsita. Si este o forma care ne este si noua tuturor de folos – ca cine poate gandi fara sa deznadajduiasca, asa ca Antonie: “Toti se vor mantui, numai eu voi pieri“? Dar sub forma pe care a primit-o Siluan: “Tine-ti mintea in iad, fii realist, nu te mandri, nu te inalta in ce crezi ca esti! Dar tu nu deznadajdui!” As parafraza cuvantul lui Dumnezeu: “Tu, de Mine, de dragostea Mea, sa nu deznadajduiesti!

Parintele Siluan a inceput sa-si insuseasca, sa-si asume starea asta de iad, cu nadejdea la Dumnezeu. Cantul lui cel iubit, zice, era: “aici voi pieri, aici voi petrece vesnic in flacara asta intunecoasa, si voi zice: unde esti Doamne al meu? Unde esti lumina mea? Unde esti viata mea?“. Cu mintea era in iad, cu inima era in Dumnezeu. Cine credeti ca a biruit? Iata ca nu iadul e atotputernic! Teologul Siluan a inteles ce insemna cuvantul asta, scurt si apofatic al Domnului: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!Nu deznadajdui de dragostea Domnului!

Ce vreau sa subliniez este ca daca, in criza lui cea mai mare, Siluan a putut sa zica “Doamne, tu esti milostiv!“- si sa-si aduca aminte de mila lui Dumnezeu: “Sufletul meu te-a cunoscut!” si asa mai departe…. Noi toti stim intr-o masura sau alta – astazi probabil foarte mare – ce este o criza. Eu socotesc ca terminologia asta – criza, depresiune nervoasa si altele -, care este o terminologie clinica, ne dezorienteaza gandirea. Ar trebui sa ne reorientam toata terminologia vietii noastre, dupa terminologia Parintilor si a Bisericii. Ce este o criza sau o depresiune nervoasa? E o stare a duhului, e o stare duhovniceasca. Daca ne limitam la aspectul clinic, e o stare prost inteleasa si prost tratata. Deci de-aia zic ca pentru Siluan era criza cea mai adanca. Daca oamenii au ajuns in ceva cat de putin asemanator, de departe asemanator a acelei crize, in general, omul isi ia viata, cade in deznadejde si se sinucide. Deci vreau sa arat sa nu citim cu inchipuire ca momentul ala este un moment de criza [asa cum o intelegem noi]. Dar cine in criza lui isi mai aminteste de mila lui Dumnezeu? Cine in criza lui mai poate afla de la sine, adica in sine, in teologia lui, un cuvant de nadejde ca sa-si iasa din criza si sa reajunga la viata? Iata ca Siluan isi amintea permanent ca mila lui Dumnezeu, si daca Dumnezeu ii vorbeste, raspunsul lui Siluan este: “Doamne, tu esti milostiv! Sufletul meu te-a cunoscut!“. Si-as vrea sa arat ca asta este un efect al teologiei ca stare a duhului. Starea duhului lui Siluan era neclintita pana in criza cea ultima pe care o poate cunoaste omul in viata asta pamanteasca.

13.jpg

As vrea sa zic numai un cuvant de sfantul nostru parinte Staniloae. Ce m-a uimit la parintele nostru Staniloae ca teolog, ca om al culturii – un carturar, un profesor – este ca in el [am gasit] ce-am vazut in parintele nostru Sofronie si ce vad in cartea Sfantului Siluan si a altor sfinti: este ca e nu un teolog doar al disciplinei, ci este un traitor. Din majoritatea notelor lui de subsol si din cam toate articolele, scrierile si cartile lui reiese ca este un traitor. Putin l-am cunoscut pe Parintele Staniloae in ‘93, cu cateva luni inaintea trecerii lui la Domnul, si eram cu un parinte de la noi de la manastire, si in smerenia lui, ne-a cerut sa-i vorbim ceva despre Dumnezeu. Parintele Simeon care era cu mine, de la manastire, ii spune: “Pai, Parinte, noi am venit ca sa va auzim pe dumneavoastra!“, si ne-a vorbit parintele Staniloae, simplu a inceput sa ne vorbeasca. Si nu imi amintesc ce ne-a zis acuma, dar imi amintesc ca am iesit plini si impliniti si ca cuvantul lui purta exact aceeasi mireasma precum a parintelui nostru Sofronie. Parintele nostru Sofronie – imi vine sa zic, ultimul filocalic, nu in sensul ca era singurul, dar ca generatia lui a fost generatia cu care s-a incheiat perioada filocalica a bisericii.

Si iata un filocalic, un traitor, un monah care si-a trait chilia, care a trait sapte ani de pustie la Muntele Athos intr-o pestera, si el un om al culturii (din copilarie, din mostenirea lui si din formatia lui, nu era strain nici filozofiei, nici artelor, fusese pictor in tinerete), dar mai ales un traitor al teologiei. Si iata ca parintele Staniloae, a carui viata e foarte deosebita de cea a parintelui Sofronie, si cei doi parca vorbeau in acelasi duh, in aceeasi mireasma. Si socotesc ca asta este rezultatul teologiei ca devenire, teologia care incepe sa devina insasi starea duhului nostru: fiindca traiau in acelasi “theos“, in acelasi Dumnezeu, si vorbeau in acelasi duh, si cuvantul lor purta aceeasi mireasma.

Va multumesc, frati si surori!”

prafail-cu-psofronie-si-alti-parintiessex.jpg

<!– –>